Nașterea Domnului

Pentru o lume mult prea ocupată,
În alergat după plăceri de-o clipă,
Privind de sus, mereu tot arogantă,
De El doar de Crăciun își amintesc în pripă.

Un prunc ce lumii ca jertfă fost-a oferit,
Într-o sărăcăcioasă iesle acu' 2000 de ani,
Dumnezeirea care a trăit și a muri,
În chip de om: un prunc umil printre țărani.

Și avem sărbătoare mare de Crăciun.
Petreceri, vizite și tradiții și mâncare de ajuns,
Avem colindători ce cântă seara in Ajun,
Și un Moș Crăciun in locul pruncului Iisus.

Reguli aiurea

Tâmpite reguli, prea de fier
Ascunse într-un vast mister,
Îngenunchindu-i pas cu pas
Pe toți aflați în vreun impas.

Doar mintea limpede mai poate,
Printre minciuni amestecate,
Să vadă drept fără umbrire,
De mult ascuna ei menire.

Tristețea tomnii

Ce tris e clovnul sub a lui mască!
Și frunzele ce cad părăsind pomii,
Nici caii nu mai vor deloc sa pască,
Șoptind numai tristețea tomnii.

Ca visele ce mor după o vreme
Lăsându-și locul lor la alte vise,
Natura ce suspină și tot geme,
Tristetea tomnii nepătrunse.

Ca sufletul ce plange pe ascuns,
Și își mascheaza plânsetul cu zâmbet,
Omogiul roadele în față ne e pus,
Tristețea tomnii ascunsă e in foșnet.

Și ca o parodie a ironiei vieții
Copacii frunzele incep să le iubească,
Însă e prea târziu să mai ia lecții,
Tristețea tomnii incep acum sa o cunoască.

Totul are sfârșit

Și totul moare, nimic nu ține veșnic.
Nici casele, nici pomii și nici vara.
Și orice-am face rămâne după noi: nimic.
Fiindcă încet, încet, se lasă seara.

Din dimineața noastră maiestoasă,
Cu speranțe, vise, ceva planuri pentru drum,
Ramane doar o amintire luminoasă,
Ce poate somnul să ne-aline, oarecum.

Și ce-am făcut, făcut rămâne,
Să dăm restart nu se mai poate.
Iar într-o zi, cu scârțâit de frâne,
Ne luam la revedere de la toate.

Mă regăsesc iar

Mă regăsesc iar și iar de-atâtea ori:
Oftând și suspinând de-al meu eșec.
Mi-e dor de-aleile 'nbrăcate-n flori,
Și câteodată .... și de un vin sec.

Cu cât iluzia e mai frumoasă,
Cu-atât dezamăgirea e mai mare.
Dar ținând cont că iarna e geroasă:
Nu poate fi mereu ca vara Soare.

Și chiar și-așa, mai sunt și zile
Când bucurii apar in ochii mici,
Și pași merg poate chiar mii de mile,
Dar sufletul va mereu, mereu aici.

În viață avem

În viață avem și bune dar și rele multe,
Și câteodată durerile sunt ca un munte.
Multe dureri ce ne zdrobesc ființa,
Dar nu-i nimic mai dureros ca neputința.

Durere de vreo boală, tăietură, lovitură,
Durerea sufletească însă-i cea mai dură:
Eșecul, pierderea, dezamăgirea, umilința,
Și-n vârful piramidei de dureri e neputința.

Și în zadar mă mint că-n viitor va fi bine,
Și mereu vise făuresc pentru acel mâine.
Când neputința-n suflet acele-și împinge,
Speranței încet și sigur lumina i se stinge.

O lume infinită

O lume infinită unde orice este posibil,
O lume zbuciumată, cu așa de mult penibil!
O lume mult prea mare și prea amestecată,
Iar eu un pui de om în rătăcirea-mi complicată.

O lume crudă și uneori uluitor de rece,
O lume a cărei urme cu timpul se va șterge!
O lume-n care unii nu își găsesc menirea,
Iar alții în zadar așteaptă ani la rând iubirea.

O lume ca o școală cu prea mulți repetenți,
O lume cu un podium și prea mulți pretendenți.
O lume ce ar putea fi incredibil de frumoasă,
Însă lipsește ingredientul magic de pe masă.

Când ești așa de trist

Când ești așa de trist și sufletul îți plânge,
Când nu mai poți visa și inima-ți se strânge,
Când "bună dimineața" este o vorbă seacă,
Căci tot ce-ai vrea acum: trecutul să se șteargă!

Când nopțile sunt albe și somnul rău te doare,
Când tot ce ai visat ascuns e-n depărtare,
Când nu mai ți-e nici foame, nici sete nu-ți mai este:
Realizezi că tu trăiești o tragică poveste.

Când albul și-a pierdut albeața și negrul biruiește,
Când până și parfumul florilor te înnebunește,
Când muzica frumoasă e zgomot pentru tine azi,
Te-ntrebi cu groază dacă mai jos de-atât tu poți să cazi?

Și dacă crezi că le-ai văzut pe toate

Și dacă crezi că le-ai văzut pe toate
Să știi că încă n-ai văzut nimic!
În lumea asta cu povesti nenumărate,
Și ironii, destine-n loz în plic...

În fericire-ai vrea ziua să țină veșnic,
Iar în durere timpul s' aibă aripă,
 Sarcasmul destinului cam cinic
Când tot ce-i bun dispare într-o clipă.

Și zilnic treci pe lângă oameni care
Nu îi cunoști și n-o să-i știi nicicând...
Mii de actori văzuți din depărtare
Ce-și joacă rolul parcă tremurând.

Și dacă crezi că nu-i frumoasă viața ta
Habar nu ai ce tragedii alții trăiesc!
Și tu puteai să fii în rolul altcuiva,
Însă ai rolul tău, destinul tău regesc.

Nu râde însă dacă de fatidic ai scăpt,
Hazardul niciodata nu întreabă!
Fiindcă lingurița de nefast s-a amânat:
Fii bucuros și dacă poți fii fără teamă!

A fost odată o iubire

A fost odată mai demult, a fost ca o iubire,
Pășeam în razele de foc ca sfinții-n nemurire.
Magică frimitură-n veșnicii de fericire negrăită,
A fost, cândva demult: clepsidra timpului finită.

Frumos a fost, frumos ar fi să fie încă iar și iar,
Rămân însă doar amintiri și visele ce-s în zadar.
Pășim astfel zi după zi fără de strălucire sau averi,
Căci singura comoară e amintirea zilelor de ieri.

Don't stop

Despite of all who make You cry
You must go on, and try, and try!
Should never stop living you dream!
Cause I will always be your only team.

Even if life sometime is cruel
From all bad things you make a fuel!
And step by step, sometimes with faile
Transform your life in fairy tale!

Vei regreta

Și într-o zi cu Soare vei vedea
Ce mult a mai contat prezența mea!
Va fi atunci însă mult prea târziu,
Și rozul se va transforma-n cărămiziu.

Iubirea eternă

Și-ncă o viață de-aș trăi:
cu gândul tot la tine,
Pe alta eu n-aș mai iubi,
în viața care vine.

Mulți nu cunosc ce e iubirea,
nicicând n-or s-o 'nțeleagă,
Și caută oriunde fericirea,
o caută o viață-ntreagă.

Dar când iubești cu-adevărat
o sigilezi 'n-eternitate.
Sper infinit cu sufletul curat,
Nu oscilant în rate.

Visul de vară

Și visul din vară, e un vis frumos,
Ce mă poartă direct către tine.
Departe de-al iernii tablou geros
Cu speranță și încredere-n mâine.

Imaginea ta e o dulce amintire
A vieților noastre cu-a lor inocență,
Precum doi copii plini doar de iubire
Ce nu-ntrezăream nici o carență.

E visul de vară, o dulce amintire,
Cu a lui nostalgie și melancolie.
Și-i precum un poem despre iubire,
Fără de care în suflet, e doar sărăcie.

Și cântă orchestra de păsărele

Și cântă orchestra de păsărele,
În simfonia naturii curată,
Doar eu și gândurile mele
Cătând în zadar inocența furată.

Și mă las pradă ispitelor mici
Visând frumos la o altă viață,
Când îngerii vin câteodată aici,
Și încălzesc un suflet de gheață.

Și păsări tot cântă și spun că e bine,
Căci cum altfel să pot să mai sper?
Când mana s-o întind..Dar către cine?
Zăbrelele-s groase și sunt și de fier.

Și visul mă poartă

Și visul mă poartă mereu
Departe de ușile-ncuiate,
În clipe de bine sau rău,
Departe de 'nopți' poluate.

Și nu îmi mai pasă nicicum
De viața-i așa neplăcută.
Eu am visul meu de acum
Cu drogul din el ce m-ajută.

Înapoi

Și în zadar pășim spre înainte
Când cei ai noștri ne trag înapoi.
Nu mai ai chef de nimic, și-n minte
Gândul indiferenței apare acu' vioi.

Nimic nu va mai fi la fel

Ce tristă e această frază:
"Nimic nu va mai fi la fel!"
Căci inima îți devastează
Și zilele curg seci și fără țel.

Iar visele se prăbușesc subit,
Căci tot ce-a fost nu va mai fi,
Pustiu și trist e sufletul golit,
Și în zadar încerci a te minți.

Și amintirea zilelor frumoase
E tot ce mai rămâne peste ani.
Și-n tot mereu în zilele ploioase
Melancoliile atacă ca dușmani.

Frumos în viață

Avem în viață lucruri ce sufletul ni-l frânge,
Și trist este să vezi o inimă ce plânge.
Dar dincolo de multă amărăciune și durere,
Sunt lucruri minunate ce ne-aduc  mângâiere.

Sunt florile multicolore cu al lor parfum,
E muzica al sufletului minunat costum,
E o ieșire-n parc cu ai tăi în zilele senine,
E-un zâmbet cald sau un cuvânt de bine.

Sunt planuri, vise, idealuri ce ne motivează,
Chiar dacă într-un fel viața le sabotează.
Sunt cei apropiați pe care îi iubim,
Și ei ne-aduc mereu plăcerea să trăim.

Și voi pleca

Și voi pleca curând, cumva aiurea,
Contează doar ce las în urma mea.
Ce am făcut și cum, în orice-mprejurare,
Asta contează, și mare importanță are.

Poate că nu las vreo mare moștenire,
Și sigur nu-i dezastru pentru omenire.
Căci valuri ce sparg de țărm îs zilnic,
Și-n locul lor vin alte valuri ritmic.

Și chiar nimeni nu este nou sub Soare,
Aceleași vechi istorii care sincer doare,
Aceleași vechi greșeli și zeci iluzii
Când tu vezi binele acolo unde nu-i.

Nu cred că lumea asta se va schimba
Indiferent ce lecții dure vor urma.
Doar câteva remixuri un pic modificate
De alte vremuri și decoruri colorate.

Ca Soarele ce luminează

Măcar e cald și bine căci e vară
Și ar fi timpul ca durerea să-mi dispară.
Și totuși, atâtea sunt ce nu sunt bune
De-mi vine să iau zborul spre-altă lume.

Însă e soare, și căldură lui mă-ncurajează,
Întocmai precum razele-i ce luminează,
Să nu-mi mai plâng de milă, să-ncetez,
Că-n jurul meu și eu trebui' să luminez.

Și dacă vreodată

Și dacă vreodată sufletu-ți va fi pustiu,
Și ceru-n plină zi îl vei vedea în cenușiu,
Și dacă totu-ți va părea aiurea, fără rost,
Și ești blocat gândind mereu la ce a fost,
Și dacă viața ta e altfel decât ai vrea să fie,
Nu dispera! Fii bucuros, ești unul dintr-o mie!

Privește atent pe lumea toată-n jurul tău,
Înlătură iluzia menită să îți facă rău,
Ei sunt blocați și plafonați la mediocritate,
Tu poți păși însă mult, mult mai departe..
E greu doar începutul găsind menirea ta,
Și încet, încet, de-ai vrea vei străluci, vei radia.

Of! Și vine seara

Of! Și vine seara, și iar nu pot să dorm,
Sunt gânduri ce alungă orice somn.
Cât poți să mai înduri tu inimă pustie?
Și până când atâta, atâta nebunie?

Nimic nu îmi mai place, totul pare străin,
Nu-mi mai găsesc nici locul în sfera de venin,
Și cât aș vrea să evadez să uit de toate,
S-o i-au iar de la zero, undeva departe.

Fericire ești departe

Pustiul a rămas a mea traină zestre,
Și sufletu-mi zace lipit de ferestre,
Și ziua și noaptea privind spre șosea,
Sperând fără tihnă în revenirea ta.

Dar tu ești plecată a mea fericire,
Departe-ntre astrele reci fără iubire.
Și știu că acolo între stele' sclipii
Tu crezi că ți-e bine, dar oare-ți va fi?

Și până departe e calea prea lungă
Precum harta lumii trasată de-o dungă,
Precum diferența între vis și trezire,
Așa e și viața făr' un strop de iubire.

Ce mult te iubesc!

Când ochii tăi sunt triști, trist e și sufletul în mine,
Când ești departe și nu-i văd, îmi e teribil dor de tine.
Când știu ce mult tu mă iubești, sufletu-mi tresaltă,
Iar ziua este mai frumoasă, lumina ta o face caldă.

În orice zi și-n orice loc de știu că sunt cu tine,
Nu-mi pasă de e ger sau cald, este atât de bine!
Iar dacă tu vreodată vei pleca și nu te vei întoarce,
Lângă infern voi coborî și-acolo sufletu-mi va zace.

Să fiu nepăsător

Încerc din răsputeri și câteodată reușesc,
Să fiu nepăsător și să nu-mi pese de greșesc,
De o fac eu sau alții, sau poate chiar viața,
Cu o zi bună, alta rea, și-i tot ce am: speranța.

O viață de nefericire

Probabil unii oameni sunt damnați
Să-și ducă viața în rolul celor dărâmați.
În scena teatrului ad-hoc numită lume,
Unde adevărat că fericirea n-are nume.

Și câteodată privind oglinda cu dispreț,
Știind că orice strălucire are-un preț,
Și cântărind decizii neluate la-ntamplare,
Eșecul este cel ce doare cel mai tare.

E poate un blestem sau poate e destin,
Sau poate un scenariu foarte ieftin,
Nu înțeleg, nici nu voi ști vreodată,
Sau poate mintea mea e prea ciudată!

Dezamăgire și tristețe și amărăciune,
Nu le pot ignora, nu am atâta înțelepciune.
Și-am obosit. Să mai visez, să mai gândesc,
Am obosit, nici poftă n-am să mai trăiesc.

S-a dus copilăria

S-a dus copilăria mea cu tot cu vise,
Și-n locul ei o viață cu capcane întinse.
S-a dus și fantezia unei lumi frumoase,
Tot ce-a rămas sunt orizonturile joase.

Probabil fiecare-n lume are rolul său,
Și poate fericirea e să-l știu pe-al meu.
Însă nu știu și încă nici nu am aflat
Ce rol am eu în lumea asta de rahat.

Să fii străin și neînțeles în a ta casă,
Deși știi bine ce ar însemna Acasă,
Și înțelegând cum că mai mult e interzis,
Și-i amăgire să tot vrei un paradis.

Fiind copil puteam visa că o să zbor,
Eram convins că o voi face-n viitor.
Dar după atâția ani târâș pe coate,
Nici mersul drept parcă nu se mai poate.

Și văd în jurul meu oameni ce zboară,
Și oamenii cu-o viață simplă și ușoară,
Ei și-au găsit menirea lângă fantezie.
Iar eu doar mâzgălesc trei rime-n poezie.

Când toate păsările își i-au zborul

Când toate păsările își iau zborul
Iar eu rămân pe loc blocat cu dorul,
Privind în urmă lor cu lacrimi pe obraz,
Cu sufletul pustiu și gol de-așa necaz.

Împotmolit si dărâmat de-atâtea piedici,
Zadarnică-i dorința să mă ridic de-aici!
E neputința. Poate cea mai grea durere,
Prin ea orice fărâmă de speranță piere.

Și zboară toți spre țara de mai bine.
Eu parcă nu mai pot să-aștept pe mâine.
Iar azi e sumbru, dezolant și sec.
Și pot doar în oceanul veșnic să mă înec.

Și poate cineva 'ntr-o zi își va aminti
De un defect și un ratat cu ochii vii,
Ce locu' în ăsta lume nicicând nu la găsit,
Trăind frumos numai în visul fericit.

Mai este ceva sacru?

Mai este ceva sacru-n astă lume,
Când toți sunt doar pe al lor interes?
Copii abandonați aiurea de-a lor mume,
Familii destrămate fără sens, făr' de-nțeles.

Când unii căuta iubirea o întreagă viață,
Iar alții cand o au își bat joc și doar profit'.
Respectul e prea rar și-i doar de suprafață,
Și doar celor ce sunt puternici le e atribuit.

Mai este oare-n lumea asta ceva sfânt?
Când pentru bani se vinde și fratele cel bun?
Când milă și compasiunea: doar vorbe-n vânt,
Și singur interesul egoist e ce contează acum.

Nu mai pot!!!!!!!!!!!!!

Am uitat să mai trăiesc, să mai fiu vesel,
Mergând pe-atâtea drumuri, doar în paralel.
Când libertatea e dincolo de ușa cea deschisă,
Dar eu nu pot păși, ceva îmi ține inima închisă.

Mormane întregi de gânduri ce tot mă năpădesc,
Plus zeci idei și informații pe care zilnic le citesc,
Nu fac decât confuzie s-aducă în mintea-mi obosită
Și nu mai pot să cred imaginea aceea fericită..

Dezamăgirea ... Parte a vieții mele ... de neînțeles,
Blocând spre viitor din partea-mi orice interes.
Și-s zile cu durere așa de-adâncă și de mare
Încât ajung să cred că moartea e-o binecuvântare.

Aud și văd prea mult

Dac' aș putea s-aud doar ce-mi convine
Aș locui în țara fără stress și azi și mâine.
Urechile însă aud și ochii-mi văd prea multe,
Orgolii mari, comploturi, și perspective prea urâte.
Căci lupii întotdeauna se-mbracă la costum,
Dincolo de-a focului căldură mereu fi-va și fum,
Și sub un zâmbet ce pare cald și binevoitor
Poate ascuns fi un caracter urât, devorator.
Degeaba lecții multe-n al altor oameni vieți,
Căci fiecare învăță în ritmul lui, cu pași înceți.
Și-i tare greu să faci mereu ceea ce e corect
Când prețul e prea mare în viitor și în prezent.
Și lângă noi oamenii cu aceleași vechi probleme,
Legați cu aceleași milenare lanțuri și dileme,
Deși răspunsul și rezolvarea-i mult prea simplă
Aleg mereu calea ce-a grea: pistolul pus la tâmplă.
Și tragedie după tragedii dând cu piciorul la ce-i bun
Trăind în fantezii stupide și în iluzii pline de venin,
Neobservând la timp comorile ce ne-nconjoară
Plângând abia când s-au dus, și astfel timpul zboară.
Și ochii văd, atâta egoism și răutate și mândrie,
În prea puțini se mai zărește acea' sfântă omenie.
Și totuși printre mii și mii de buruieni și spini,
Din loc în loc găsim și flori și pomi sublimi,
Și dacă ai norocul să poți să fii de ei înconjurat
Ești fericit, și-i mai frumos decât vreodată ai visat.

Către o viață mai bună

Toți alergăm către o viață mult mai bună,
Să izbutim ieșirea de la beznă la lumină.
Dar lumea asta câteodată ii așa sucită
Și nu găsim o oază de rătăcirea ei ferită.

Găsim departe dar chiar și lângă noi
Oameni cu suflet bun, alți la suflet goi,
Oameni bogați și avari din cale-afară,
Dar și unii săraci cu-o viața prea amară.

Sunt oameni super educați, inteligenți,
Învecinați cu cei la orice școală corijenți.
Oameni puternici și foarte sănătoși,
Iar alții slabi, și mai mereu bolnăvicioși.

Și mai găsim oameni în lumea asta mare
Ce din plăcere calcă pe alți oameni in picioare.
Dar și cei care la nevoie își riscă a lor viață,
Spre a salva pe alții de-a nopții fortăreață.

Și printre ei cu bucurie, alții cu durere
În nesfârșită alergare pe două emisfere,
Mă situez și eu în lumea cea străină
Și caut și aștept ieșirea de la beznă la lumină.

Zile și nopți nedormite

Sunt zile și nopți nedormite
Sunt visele adânc prăbușite.
Sunt clipele din viața mea,
Cu tot cu necazul din ea.

Tristețea-i adâncă durere,
E-n sufletu' meu, și nu piere.
Iar câteodată-i copleșitoare,
Pustiul îi dens, și prea mare.

Și lacrimi ce curg pe ascuns,
Și întrebări ce nu au răspuns,
Și nici să aștept nu mai pot
Căci sunt un om nu robot.

Viață mi-e gri

Nu m-am născut să fiu bogat,
Însă nici la nefericire condamnat.
Și totuși lupta asta tot mai grea,
Mă întreb de-oi reuși cumva, ceva.

Of! Zi de zi alte probleme amețitoare,
Și tot aștept, și-aștept să văd iar Soare.
Degeaba încerc să mă auto amăgesc,
Nu prea-i deloc roz viața ce-o trăiesc.

Unde ești fericire că nu te mai zăresc?
Luași garderobă nou să nu te recunosc?
Și mint și-n stânga, în dreapta, și pe mine,
Că-s fericit, și o duc foarte bine.

Dar oare cât putea-voi rezista așa
Străin fiind mereu de fericirea mea?
Căci simt în sufletu-mi doar neputință,
Oarbă durere stăpână pe a mea ființă.

Mă amăgesc mereu cu ziua care vine:
'Ceva se va schimba și va fi bine!'
Însă trec zilele, chiar cum trecură toate,
Și e parcă mai rău: necazuri adunate.

Și cum să merg eu demn cu fruntea sus,
Când dărâmat de supărare zilnic îs?

Viața și menirea

Nu există și nu va exista nicicând
Rețetă pentru viața pe pământ.
Venim pe lume singuri, străini și goi,
Și tot așa după un timp plecăm 'napoi.

Dar între naștere și-a noastră moarte
Nu-ncape viața noastră în vreo carte.
Trăim și bune, dar și foarte multe rele,
Depinde însă cum ne raportăm la ele.

Și în zadar visam că nu-s degringolade,
Cand îți dorești ceva: din cer nu cade.
Iar de-ar cădea și gata împachetat
Făr' vreun efort, va fi total nerespectat.

Iar drumul nostru ar putea fi mult mai lin
De nu ar fi himerele cu-al lor venin.
Astfel privim din cușcă pe fereastră,
Și nu putem vedea menirea noastră.

Avem puterea să transformăm un vis
Într-un magnific, splendid Paradis.
Dar Paradisul nu va putea fi construit
Dacă cu-o utopie l-am înlocuit.

Gânduri și confuzii

Sunt lucruri imposibil de-nțeles,
Nicicând n-om ști de bine am ales.
Dar câteodată pur și simplu știm
Prin simplu fapt că-nsuflet noi simțim.

Și îndemnați de false idealuri prin iluzii,
Ne prăbușim cu tot cu suflet în confuzii.
Și blestemăm soarta și viața pe pământ,
Când singur vinovat e doar al nostru gând.

Degeaba cântă cucuveaua

Degeaba cântă cucuveaua iar cerul e întunecat,
Degeaba zeii cei tirani blestemele le-au aruncat,
Degeaba diabolic' planuri întemeiate-n miez de noapte,
Cât Soarele ieși-va mâine, orice abis rămâne-n spate.

Singur, fericit?

Nu este om făr' vreo poveste vastă
Căci fiecare dăm o luptă doar a noastră,
Și din afară povestea pare prea ciudată,
Și cui îi pasă de inima ce-a 'ndurerată?

Ești bun doar atât: cât poți să fii util.
Și dacă poți să pleci și capul, tot umil.
Și cine oare întinde-ți-va o mână
Măcar să-ncerce să te scoată din ruină?

E oare fericirea doar o alegere și-atât?
Indiferent de cât ai fi de doborât?
Arunci de ce-n singurătate fericit nu ești?
Și doar lângă anume oameni strălucești?

Frumos ar fi să ai bun ajutor în luptă,
Poverile să nu le cari târâș pe burtă,
Căci cât de groaznică situația ar fi,
Când nu ești singur ai forța de-a trăi.

Realitatea din oglindă

În lumea de oglinzi pictate
Pe interese structurate,
Atâtea tragedii nespuse
În poezii și cântece ascunse.

E Babilon în târgul mare,
Și un potop de informare,
Senzații și emoții controlate,
Aparent nevinovat manipulate.

Ca-ntr-o oglinda mereu mată
Vedem realitatea alterată.
Ne amăgim însă că înțelegem
Și că destinul noi l-alegem.

Acasă, vreau acasă!

Un loc unde să știi că ești Acasă
Unde se împlinesc visele cu adevărat.
Sublimă fantezie prea contagioasă
 Ce uneori distruge simțul structurat.

Nu este loc de original în planul vieții,
Sunt doar elogii surogatelor pustii,
Dar dacă vrei tot studiind pereții
Cumva uita-vei de peștișorii aurii.

E greu de înțeles când nu-s vocabulare,
Și nici cuvinte îndeajuns prin rime.
Sau când în rătăcite magic formulare
Găsim tezaur - gunoi pentru prostime.

Câteva ziduri chiar nu înseamnă Acasă.
Câteva versuri nu e neapărat o poezie.
Dar te-ai simți în siguranță ca țestoasă
Și n-ai mai investi atâta în prostie.

O inimă în piept și-un suflet invizibil,
Un orologiu strict ce bate la secundă.
Nu-i timp de pauze sau ca să fii sensibil
Căci azi la bursă unii visează să te vândă.

Și-atât de incitant e să poți fi pe podium,
Imaginea-ți: o mască așa frumoasă!
Atâtea like-uri precum un scump parfum,
Și totuși nici asta nu înseamnă Acasă.

Ceva lipsește, iar sufletu' ăsta vechi.
Îl peticim cu ieftin groaznice avatare,
Îi punem căști pentru protecție urechi,
Și-i dăm cu gips din cap până-n picioare.

Dar într-o zi prea mare fi-va nevoia de Acasă.
Și orice luptă nu va mai conta deloc.
Singură vocea caldă, blândă, serioasă:
Va oferi lumină și căldură cu-al ei foc.

Menirea noastră pe pământ

Să îți găsești un scop în viață
Menirea ta pe-acest pământ,
Aprecia-vei dâra de speranță
Ce îți animă al tău gând.

Fiece lucru are rostul lui în lume,
Fiece om un rol în teatrul vieții.
De îți pierzi drumul pe cărări nebune
Vei înțelege prea târziu ce spun poeții.

E seara, mai târziu .. dimineață,
O zi vine grăbită după altă zi.
Și scopul și menirea cea măreață
Se poate pierde pentru veșnicii.

Frumoasă plictiseală

Sunt zile așa triste și nopțile prea albe, de coșmar,
Și caut clipele frumoase însă le caut în zadar.
Și-abia acum realizez ce de dorit sunt cliele banale,
Cu zilnice rutine plictisitoare și adesea chiar banale.

Mă doare în cot de dușmani

Mă doare-n cot de voi cei care
Nu vreți decât să profitați de noi.
Și vă cuprinde-o ură foarte mare
Când noi nu facem cum vreți voi.

Degeaba țintuiți în noi cu dușmănie
Și coaceți răzbunarea-n ceva planuri.
Căci peste bot veți fi loviți cu pribegie
Fiindcă viața ține soarta strâns în hamuri.

Azi sunteți tari și totul vouă se cuvine,
Mâine... în șanț și nimeni nu vă plânge.
Dar poate e-adevărată vorba care vine:
Ce azi sădești mâine aia tu vei culege.

Frumoase zile plicticoase

Sunt zile așa triste și nopțile prea albe, de coșmar,
Și caut clipele frumoase însă le caut în zadar.
Și-abia acum realizez ce de dorit sunt cliele banale,
Cu zilnice rutine plictisitoare și adesea chiar banale.

Drumul vieții noastre

E drumul vieții noastre o necunoscută:
Banală amintire peste veacuri mută,
Troiene de iluzii și vise prea deșarte,
Când azi este aici iar mâine e departe.

Atâtea remușcări ale erorilor făcute,
Apăsătoare nostalgii a vremilor trecute.
Prezentul este aspru și tare-ngreunat,
E bântuit de poza raiului nostru șifonat.

Și poate viitorul ceva nobil să aducă?
Cumva sufletul la fericire să-l conducă?
Să uite de necazul din trecutul profanat,
Și suferința s-o înece-n al abisului palat?

Cu siguranță Da. Însă mai înainte
Să-ncep s-apreciez cele mărunte!
Lucruri ce par prea simple și neincitante,
Care de fapt sunt singurele importante.

Căci drumul vieții se măsoară-n clipe,
Clipe ce se disipă pe a neantului 'aripe.
Dar clipa prețuită: devine a mea comoară,
O armonie sfânta pe imnuri vioară.

De ziua femeii

Tu Femeie ființa miraculoasă,
Tu ce faci viața mai frumoasă,
Astăzi o dată-n an cand este ziua TA
În dar macar o floare poate vei avea.
Deși meriți mai mult decât o floare,
Meriți să fii ca raza cea de Soare:
Mereu iubită, respectată și apreciată,
Admirată, răsfățată și mult adorată.
Căci dacă viața nu-i mereu frumoasă
Măcar de ziua Ta să fii mai norocoasă!
La mulți ani tuturor femeilor!

Femeia ființă minunată

Dedicație tuturor femeilor cu ocazia zilei de 8 martie

Femeia spala, calcă și gătește,
Face copii și apoi îi crește.
În casă este menajeră neapreciată
Iar în societate ea cu greu răzbate.
Dar cine poate rolul ei să-l nege?
Chiar de ar da în acest sens o lege.
Mereu frumoasă ea trebuie să fie
Și glasul ei mereu o melodie.
Măcar de ziua ei lumea cea misogină
Ar trebui să-o 'ncoroneze ca regină.
S-o facă să se simtă femeie, specială,
Nu doar imaginea vulgar comercială,
Nu slugă, nici surogat de complezență,
Ci la adevărata ei valoarea-n excelență.

Lumea asta strâmbă!

Cum lumea asta strâmbă s-o înțeleg,
Din haosul dulce-amar ce oare să aleg?
Când Nimicul este cel mai important,
Iar Adevărul de minciună-i strâns legat.

În multe zâmbete pe care le-ai văzut,
Ascuns zac suflete pierdute în trecut,
În gesturi blânde, pline de compasiune,
Adesea sunt intenții ... cu altă rațiune.

Promisiuni deșarte: prietenii pe viață;
Ochii ce nu se văd sunt scufundați în ceață.
Și legături de sânge: surori sau frați "vegani",
Iubirea are frână: căci totu-i pân' la bani.

Să ai încredere în cineva mai mult decât în tine:
Curată nebunie pare pentru aproape chiar oricine.
Făcând ce e corect vei avea false reclamații
Când alții își bat joc și tot ei sunt apreciații.

Cuvintele nu-s doar cuvinte

Cuvinte care dor, și dor atât de tare,
Spuse la nervi sau uneori la supărare.
Cuvinte ce distrug încrederi și relații,
Cuvinte. Câteodată simple aberații.

Cuvinte ce înalță și care construiesc,
Cuvinte spuse aiurea, și care plictisesc,
Cuvinte ce au darul doar să manipuleze,
...să înjosească, să păteze, să trădeze.

Cuvintele sunt armă sau medicament,
Alese și folosite la timpul potrivit, atent,
Pot ridica din deznădejde pe oricine,
Cuvintele pot fi comoara către: Bine.

Cuvântul este astăzi armă-n mana ta.
Cu el poți dărâmă sau poți încuraja.
Cuvântul e la tine, așa va fi mereu,
Ce vei face cu el: alegerea e-n dreptul tău.

Am tot sperat

Am tot sperat ... m-am tot dezamăgit,
Deși ... și visele au rostul lor.
Am incercat prea multe, și .. am obosit:
Acu' mă las purtat de val spre viitor.

Am tot sperat ... speranța mea frumoasă,
Și visele cu care mă îmbii.
Și încă mai încerc, atât! măcar odată,
Să trec peste a vieții ironii.

Picătură de viață

Ca o mașină abandonată în parcare,
Ca un tricou în șifonier uitat cu anii,
Sau ca o amintire abandonată în uitare,
Așa valoare au toate, chiar și banii.

Poate că azi suntem pe culmi de glorii,
Poate că ne vedem un fel de împărați,
Uitând că toți am fost cândva copii,
Și toți vom fi la rândul nostru secerați.

Ce este viața? Și cine s-o explice poate?
Venim în ea cu greu, străini și goi,
Și tot așa plecăm uitând de tot și toate,
Și doar tăcerea va pluti în veci în noi.

Și mă gândesc la visele-mi create,
La zeci dorințe și cum să le înfăptuiesc:
Greșeală! Nicicând nu voi avea de toate,
Și trebuie să-nvăț doar simplu să trăiesc.

Viața după dezastru

E tristă valea după așa furtuni,
Se tot aud triste previziuni,
Să îngrozească sufletul lovit,
De unde de mult pacea a fugit.

Și doar speranța mai poate oferi,
Soluția prin vise aurii.
Prin vis mai cred cumva în viitor,
Căci visele sunt vise și nu dor.

E reconstrucția greu de făcut,
S-ajungi din nou la tot ce ai avut.
Și cine oare-n lumea asta mare
Ar înțelege cât de mult mă doare?

Să zic că tot rău e spre bine!
Așa o fi: safire și rubine.
În loc de liniște și fericire,
La bursă fluctuații în neștire.

Zile și zile, atât

Sunt așa zile, când totul pare bine,
Doar pare,
Când rezolvarea de la sine vine,
O simplă întâmplare.

În rest o luptă prea obositoare
Nesfârșită,
Și-un șir întreg de vise trecătoare,
Prăbușite.

Că doar speranța poate să susțină,
Singură,
Nevoia de-a continua lupta haină,
Plină de ură.

Blestemata sărăcie

O blestemată sărăcie ce foamea-n case o aduci,
Atâția oameni amărâți ce în zădar tot își fac cruci.
Blestemul tău perpetuat din generații neîntrerupt
Distruge tot pe dealul vieții șerpuit și-atât de-abrubt..

Puțini în viață vor reuși cumva să rupă al tău lanț,
Din sărăcie n-sărăcie și din colibă drept în șanț.
Și în zădar muncești o viață ca slugă la vreun boier avar,
Pentru ca-n anii bătrâneții să îți plângi tinerețea în zadar.

Și-oricât aș vrea să scap de tine, să mă ridic cumva,
Observ că bine te-ancorași hrănindu-mi neputința mea.
Ca și un cancer tu distrugi orișice suflet, din interior,
Și doar în lumea viitoare putem visa la viitor.

Nu pierde niciodată speranța

Când ești prea supărat pe viață și pe tine,
Observi că singură speranța te mai ține.
Nu pierde niciodat' speranța și nu pierde visul
Chiar dacă nu mai poți și mi te podidește plânsul.

Știu că e greu să crezi că într-o zi va fi și soare,
Când neputința ce te roade pare atât de mare.
Dar trebuie să treci și peste aste' grele zile,
Să crezi și să te lupți pentru momente mai docile.

Să poți să speri

Să poți să stai nepăsător când viața-ntreagă se destramă,
Să ai puterea să mai crezi în viitor după această tristă dramă!
Când neputință strigă, și urlă disperată pân' la cer
Și vezi că ești închis iar cheile le-a aruncat un temnicer.

Să poți să speri că mai aduni din cioburi bucată cu bucată,
Că poate pas cu pas mai reclădești ceva
și poate că odată,
Va fi aproape ca-nainte, deși în suflet știi prea bine că nu e așa,
Că niciodată nu se va putea să fie cum a fost demult, cândva.

Nu am pretenții de la nimeni

Să fii înconjurat de oameni și totuși singur să te simți!
Un păcătos proscris amestecat aiurea între "sfinți".
Nu am pretenții de la lume, nici ajutor nu le mai cer,
Că-n juru-mi îs oamenii mari, eu doar un amărât șomer.

În zadar muncă

Câteodată nici nu mai știu cum e bine,
Să zic mereu, mereu că poate mâine,
Și mâine vine și se duce ca și ieri
Și parcă drumul e spre nicăieri.

În vis întotdeauna totul e incredibil de ușor,
Fără restricții multe, precum o pasăre în zbor.

Ceva lipsește

Chiar dacă nu aș ști
probabil aș simți,
Că scârțâie ceva
în viața asta.

Că trebuia altfel să fie
dar oare cine știe?

Mie dor de acel bine
ce încă nu mai vine!

Probleme zilnice

Atâtea întrebări fără răspuns, atâtea zeci dileme,
Când vom scăpa și noi odat' de miile probleme?
Căci fiecare zi mereu ne-aduce o nouă supărare,
Și ne simțim așa închiși în trista închisoare.

Dar dacă vom privi atenți la orizont în depărtare,
Vom constata cu șoc, că lumea noastră-i multe mai mare.
Că fiecare dimineață ceva foarte frumos ne-aduce,
Și dacă vrem putea vedea doar partea asta dulce.

Fugi de unii oameni!

Fugi, fugi mereu și tot mereu
de oamenii făr' Dumnezeu.
De cei ce vorbesc însă nu spun nimic,
de cei ce văd mereu doar întuneric.
De cei ce-aud doar bârfele,
Și 'cată doar belelele,
și iubesc doar lovelele.
Și fugi mereu de sufletele reci,
De inimile ce sunt seci,
pe veci.

Privește să vezi!

Pieptul în fața și capul sus,
Așa, să vezi tot ce-i ascuns!
Că cei adevărat frumos nu claxonează,
Ci se observă, când inima vibrează.

Melancolie, era odată

Și riftul se mărește, hotarele se-nalță tot mai sus,
Iar sufletul amar disperă, căci viața merge spre apus.
E-atât de trist .. , nimic nu va mai fi la fel,
Și-acum pășim spre nicăieri, fără un gram de țel.
Da poate există viață după moarte,
Iar nu suntem o simplă pagină de carte.

Trăiește-ți viața frumos

Și lumea e din ce în ce mai desfrânată,
Mă-ntreb unde e dragostea de altădată?
S-au dus: iubire, armonie, și atașament,
Și-n locul lor avem plăcerea de moment.
Loialitatea este azi privită: demodată,
Familia nu prea mai este sfântă c-altădată.

Am învățat în viață că totul se plătește,
Și oricum ar fi: viața inîntotdeau se trăiește.
E o greșeală mare tu să rămâi blocat,
Mai bine mergi 'nainte cu sufletul curat.

Atâtea bucurii mărunte ce viața îți oferă,
Apucă-le pe toate că lumea-i efemeră!

Viața-i un dar divin, și una singură ea este,
Noi suntem zi de zi supuși la cât mai multe teste.
Dar trebuie să știm să mai trăim și azi, și pentru noi,
Să ne ferim mereu de compania oamenilor răi.

Și cum ar fi de tristă sau sublimă,
O viață avem, să o tratăm ca pe-o regină.

Și plouă sufletul

Și plouă câteodată cu lacrimi din ochii noștri triști,
Și ne prefacem că ni-i bine ca niște buni artiști.
Dar plouă câteodată afară cu găleata
În ton cu-al nostru suflet, și vrea să spună gata!
Și cerul cu noi plânge simțind durerea noastră
Și vrea să ne tot spună: 'ntr-o zi vom fi ferice acasă!

Să ai speranță

Când simți că nu mai poți, că viața te fărâmă,
Ridică-ți capul din pământ și stelele adună,
Și chiar de acum nu vezi speranță pentru tine,
Îți garantez că va veni și-un mâine cu mai bine.

Cândva va fi mai bine

Și când va fi să vină, frumos în viața mea,
o oază de lumină, eu să pășesc spre ea,
Să uit trecutul aspru și greu, și-ntunecat,
să văd din ape tulburi minunea de uscat.

Obosit de căutare

Nicicând nu am simțit atâta dor,
dor de frumusețe și lumină.
Și cred că am îmbătrânit și mor
cu inima flămândă și nebună.

Cât aș putea să mai îndur
atât cinism ce viața îmi oferă,
Fugind mereu după un țel prea pur,
dar negăsind, of! Mă disperă.

Blestemata sărăcie

Sărăcie

O blestemată sărăcie ce foamea-n case o aduci,
Atâția oameni amărâți ce în zădar tot își fac cruci.
Blestemul tău perpetuat din generații neîntrerupt
Distruge tot pe dealul vieții șerpuit și-atât de-abrubt..

Puțini în viață vor reuși cumva să rupă al tău lanț,
Din sărăcie n-sărăcie și din colibă drept în șanț.
Și în zădar muncești o viață ca slugă la vreun boier avar,
Pentru ca-n anii bătrâneții să îți plângi tinerețea în zadar.

Și-oricât aș vrea să scap de tine, să mă ridic cumva,
Observ că bine te-ancorași hrănindu-mi neputința mea.
Ca și un cancer tu distrugi orișice suflet, din interior,
Și doar în lumea viitoare puteam visa la viitor.

Așteptarea

De-ar fi s-astept la infinit
eu tot speranta as avea,
Si la al drumului sfarsit
tot asteptarea e a mea.

Necunoscand ce e rabdarea,
am invatat-o asteptand,
Si-am fost lovit de supararea
de-a astepta mereu, tot stand.

Made in 2001

E primăvară

Și în sfârșit e primăvara
Vor fi și flori și păsărele,
De dimineață pân' spre seară
Pe-nmugurite rămurele.

Toată natura minunată
Vibrează acum plină de viață,
Acum că iarna-i terminată
Pământul are iar verdeață.

Și sufletul respiră iară
Cu-n optimism nebun,
Și așteptând să vină vară
Să treacă greul de acum.

E primăvară! Ce frumos!
Și sufletul se simte-n siguranță.
Un suflu nou de viață, viguros
Pavează viitorul cu speranță.

Lovit de neputință

Atâția oameni mor zi după zi fără o logică anume,
Unii sunt înecați în deznădejde, alții 'necați de-ai mării spume.
Alții trăiesc. Par a o duce bine, fără griji, având de toate,
E oare al lor merit? Or viața random bucurii împarte?

Să știi că ești o voce în pustie, o poezie în afonă scrisă,
O picătură în a deșertului întindere aridă și încinsă,
Un șir de numere fără vreun rost după o virgulă depuse,
O simplă melodie tristă 'ntr-un cântec de vioară ascunsă.

E trist când toți se urcă-n trenul de mai bine
Și eu rămân în urma lui privind absent la a lui șine.
Lovit de neputința ce sufletul mi-l schilodește,
Învinuindu-mă pe mine pentru destinul care mă pândește.

Poezia unui Ratat

Sunt un ratat, așa am fost mereu,
N-am vrut s-accept, părea atât de greu.
Însă am înțeles într-un final, și-am să mă comformez
Destinului fatidic, și nu mai lupt: cedez.

E pur și simplu imposibil să mă ridic de jos,
Mocirla e prea mare, noroiul e prea gros,
Iar lanțurile grele cu care sunt legat,
Nu-i chip în a le rupe, nu pot fi dezlegat.

Rămân însă cu visele ce le transform în utopie,
Realitatea-i grosolană, o crudă nebunie.
Nu cred că e ceva mai rău în lumea asta lată
Ca neputința mea de care acuma dau dovadă.

Mă resemnez și-accept că asta-i viața
Și-am să renunț să îi mai gust dulceața.
Amar simți-voi gustul de-acum zi după zi
Căci azi renunț de tot la bucuria de-a trăi.

Nu-mi plâng de milă, de ce mi-aș plânge?
Însă consider că-i suficient: Ajunge!
Cu morile de vânt nu pot să mă mai bat,
Căci știu cine-i devină: eu sunt, eu: un Ratat.

Efemera viață

O dâră în nisipul mării ce valurile o astupă,
O frunză ce-n toamnă din pom cade fiindcă se usucă,
Un abur ce dispare în neant ca fumul de țigară,
Așa infimă-i din păcate a noastră viață prea amară.

Și deși mici și insignifianți, în toată existența noastră,
Așa ostentativ de mândri și egoiști pân' la a cerului fereastră.
Acerbă alergare către divinizarea omenească,
Zeificând orice succes spre a ascunde neputința noastră.

Și anii trec, clepsidra timpului nu se oprește,
De moarte și de bătrânețe nimic nu ne scutește.
Și într-o zi, în toamna existenței noastre efemere:
Doar amintirile frumoase vor fi a noastră singură avere.

Și ninge din nou

Și ninge din nou peste coliba noastră,
Și ninge frumos și peste marea albastră,
Și poate într-un fel sub zăpada curată
Toată mizeria lumii va fi îngropată.

Și ninge din nou și-i melancolie,
Și-n suflet tot cântă o melodie,
Speranța-i rănită căci Soare nu e,
În al lumi scenariu de comedie.

Și poate într-o zi, mult prea târziu,
Va ieși dintre nori Soarele auriu,
După atâta coșmar de ger cenușiu,
După atâta durere și atâta pustiu.

Și poate într-o zi în lumea de măști
Urechile surde vor avea toate căști,
Și ochii cei care nu văd dar privesc
Vor vedea într-o zi lumini ce sclipesc.

În lumea de basm de după furtună,
Din zeci cuiburi sparte ușor se adună,
O paradigmă nouă, un nou univers,
Nu doar în vise, nu doar în vers.

Frumosul de lângă

Și vântul și marea și pomii vorbesc,
Și lună și stele-n albastru ceresc,
Și păsări în zbor și flori pe câmpie,
Încearcă s-aducă mereu bucurie.

Dar oamenii gri cu inima stâncă
Nu pot înțelege frumusețea de lângă.
Orgolii prea mari și vise deșarte,
De parcă Dolarul fericire împarte.

Și-n atâta goană și luptă acerbă
Pentru a mândriei coroană superbă,
Se calcă-n picioare tot ce e frumos,
Iar cerul privește și-i neputincios.

Printre tot felul de oameni

Și gândul și visul rămân tot la fel
Deși departe e marea.
Și mă-ncurajează un ghiocel
Ce-aduce mereu primăvara.

Dar zmei și balauri apar tot mereu
În negura nopții străine,
Vor să îmi ofere un coșmar ateu
Crezând că li se cuvine.

Titani ridicați din paiețe de paie
Cu ciudate agende,
Împopoțonați în la modă straie
Sunt simple legende.

Ca orice balon care azi e umflat
Și spre cer se ridică,
El mâine va zace în șanț desumflat
Ca rănit de alică.

Eu visu-l mențin chiar de îi utoie
Și așa e firesc,
Căci numai așa speranța-i tot vie
Și pot să trăiesc.

Și să evit prostia, și proștii din lume,
Și sufletul lor urât.
Și pe viitor s-aleg doar suflete bune,
La restul: ignor! și atât.

De-aș fi o pasăre în zbor!

În lumea asta mult prea complicată

Cu-atâția idoli ridicați de scenă,

Dar și cu-o frumusețe veșnic nesecată,

Pășim încet, cu teamă și cu jenă.

Atâta sărăcie, mizerie și boli vedem în lume,

Atâta suferință, plâns și jale mare,

Dar și câteodată fericire și-o bucurie anume,

Ce face sufletul să uite că îl doare.

De-aș fi o pasăre frumoasă-n zbor

Să văd de sus doar oamenii mergând,

Nicicând să nu simt suferința lor,

Iar ei să mă zărească-n cer zburând.

N-aș mai vedea copii ce plâng după a lor mamă,

Părinți îngenuncheați de boli, poveri și sărăcie,

Tineri ce nu iubesc fiind cuprinși de teamă,

Nici răutatea unor sadici în prag de nebunie.

Dar printre mii de rele buruieni otrăvitoare

Găsim și flori ce răspândesc mireasmă minunată,

Și-atunci prindeam curaj ca-n zi de sărbătoare,

Și mergeam înainte prin lumea tulburată.

Și renunțăm la întrebări și explicații fără sens,

Căci lumea e așa cum e și o vedem zi după zi,

Și chiar de niciodată nu vom avea consens,

Noi și-n puțin gasi-vom bucuria de-a trăi.

Dincolo de aici

Dacă nu pot să zbor unde aș vrea,
Măcar să merg cu trenul undeva,
Să fie cât de cât apropiat de visul meu,
Cu flori, cu muzică și poezie tot mereu.

Iar dacă chiar și terenul e prea scump,
Să-ncalț cu greu bocancii mei de plumb,
La pas să plec încet spre destinația aleasă,
Și-ntr-un final să-ajung la oaza cea frumoasă.

Și știu că drumu-acesta nu va fi ușor.
Oh! Dacă aș fi o pasăre în zbor!
Dar știu că și la sol 'n-al meu itinerar,
Mă voi opune dârz destinului cel arbitrar.

Iubirea mea

În ochii tăi mă pierd întotdeauna,
Și clipa e-o eternitate,
Îmbrățișarea ta mă fericește-ntruna,
Și visele devin realitate.

Tu îmi ești muzica și poezia în orice vreme,
Zeița mea divină,
Cu tine-alăturea' dispar subit orice dileme,
Mereu vei fi a mea regină.

Cărări în viață

Când ești prizonier, captiv, tot ce-ți dorești e libertatea.
Când ești disprețuit vrei să-ți recapeți demnitatea.
Când ești bolnav realizezi ce importantă-i sănătatea.
Însă în toată viața ta, întotdeauna, îți vei dori iubirea.
E singura ce-ți poate împlini menirea.

Când lanțurile grele transformă-n agonie supărarea,
Și când uiți visul și nu mai poți să ții cărarea,
Când ochii tăi nu mai zăresc în depărtare zarea,
Și orice-ai face străină e de tine alinarea,
Aș vrea să știi că viața nu e pentru nimeni roză,
Chiar dacă mulți sunt foarte fericiți în poză.

O viață se clădește pas cu pas, și nu-i ușor,
Dar orice pas ai face gândește-te la viitor!
E-a ta poveste, tu ești al vieții tale scriitor,
Iar de te-mpiedici, nu-i o rușine să ceri un ajutor.
Că știi și tu, într-un final vom fi o simplă amintire,
Dar pan' atunci frumoasă-i calea dacă e iubire.

Steaua mea

E-un haos ce ne leagă, un gând ce ne animă,
Un tremur ce-nfioară, și-un suflet ce suspină.
Atâta depărtare și râuri nesfârșite de-ndoială,
Printre atâtea zeci icoane pângărite-n smoală,
Și-o ceață atât de densă pe drumul aspru cu robie,
Căci vreau, și aștept să te-ntâlnesc de-o veșnicie.

Să-nlăturăm pustiul și golul ce ne seacă,
Să ne-nhămăm cu jugul și lanțul ce ne leagă,
Să alergăm aiurea și zmeie să-nălțăm către zenit,
Clepsidra unei clipe să-o imprimăm în infinit.
Doar noi, nimeni nu înțelege și nimeni nu concepe,
Dar adevărul e că viața noastră abia' acum incepe.

Degeaba încerc

Degeaba încerc să mai repar statuia spartă,
E ca și când aș bate zilnic la o închisă poartă.
Și-un ceas stricat indică bine ora într-o zi de două ori,
Dar asta nu înseamnă să-l porți la mână până mori.
Nu pot să-ncerc a repara la nesfârșit ceva stricat,
Nci nu mai vreau, destul, destul m-am implicat.

Și poate că mai bine e așa, plecăm pe drumuri separate,
Destine, soarte, ursitori și alte horoscoape deochiate,
Nu ele hărăzit-au dezastrul matematicii cu doi,
Și nimeni nu-i devină, devină suntem amândoi.
Căci nu pot acuza chiar dacă am dreptate,
Fiindcă într-un cerc de doi și vina eșecului se-mparte.

Atâta că m-am săturat, de ne-nțelegeri și nefericire,
Cândva visam la minunata viața plină de iubire.
Dar totul e-n trecut acum, și visul ăsta a murit,
Tot ce-a rămas: ruină, un templu ce s-a năruit.
Și poate într-o zi, voi regăsi puterea ca să construisc,
O altă viață, căci am resurse ce încă pot să daruiesc.

Dar tu nu vei mai fi atunci pe harta vieții mele,
Voi fi uitat atunci de vechea viața fericită (în ghilimele).
Atât voi regreta, faptul că am pierdut atâta veri
Iar timpul e mai prețios decât, decât niște averi.
Am învățat însă o bună lecție după acest război:
Nicicând nu poți de unul singur ce ai putea să faci în doi.

Nu mă invidia!

Nu mă invidia, nu ai motiv,
Mă vezi ca pe un personaj fictiv.
Poate vezi azi la mine bucurie,
Nu știi că unii-mi poartă dușmănie.
Poate mă vezi un om realizat,
Alții mă văd un simplu demodat.

Nu mă invidia, motiv nu ai
Sunt lucruri despre care tu n-ai bai.
De nu cerșesc nu-nseamnă că-s bogat,
Nu păcălesc căci mă păstrez curat,
Nu-s fericit cum din afar' se vede,
Dar nici îngenuncheat cum alți' ar crede.

Nu mă invidia, de crezi că-s fericit!
De-atâta fericire părul mi-a albit.
Poate mă vezi astăzi mai sus ca tine,
Nu știi însă că sufletu-mi e doar suspine.
Nu sunt vreun sfânt dar nici lasciv,
Nu mă invidia că n-ai motiv!

Trăiește frumos!

Aș vrea să știi și să-nțelegi că viața nu este doar miere,
Și niciodat' nu vei primi mai mult decât vei îndrăzni a cere.

Sunt câteodată zile așa triste și-așa de trist e al tău suflet,
Dar sunt și zile când vibrează întreaga-ți ființă într-un cântec.

Dar timpul zboară și îmbătrânim cu fiecare zi ce trece,
Și-n toamna vieții vom fi cu toți o simplă amintire rece.

Trăiește-ți viața ta cu bucurie cât mai frumos și mai decent,
Visează cât mai sus, dar nu uita să mai trăiești și în prezent.

Ai fi putut să mă iubești

Ai fi putut să mă iubești, aș fi putut să-ți dau și viața.
Ai fi avut azi lângă cine să te trezești tu dimineața.
Era frumos să fi-nțeles măcar în ceasul cel din urmă
Ca dragostea și cu respectul merg totdeauna mâna-n mâna.

Așa azi suntem doar niște străini ce împărțim doar obligații,
Și-acuma fug mereu de tine, de tine și de altercații.
Vei înțelege prea târziu că ai trăit și-o faci doar pentru tine,
Și-oricât ai căuta, nu vei mai întâlni pe cineva ca mine.

După atâția ani

Mi-e dor să te privesc din nou, aceeași tu.. cea dinainte,
În ochii-ți umezi să mă pierd și să rămân făr' de cuvinte.
Mi-e dor în brațe să te strâng din nou, și să fim iar ca altădată,
O de-am putea să regăsim din nou iubirea noastră minunată.

Căci tu ești singură acum și foarte tristă, și sufletul ți-e amar și cenușiu,
Iar eu după atâta timp nu pot din suflet să te scot, căci fără tine sunt pustiu.

Închis

Să mă-nțelegi când eu vorbesc fără cuvinte,
Aproape să mă simți făr' să mă vezi,
Și să te bucuri de-mbrățișarea mea fierbinte,
În nopți, în dimineți și în amiezi.

Chiar dacă sunt captiv fără vreo vină,
Și nu te pot avea în brațe decât în vis aievea,
Mereu te voi iubi și sufletul suspină,
Visând mereu la clipa când ne vom revedea.

Tu ești motivul pentru care duc astă luptă încă,
Și nu mă dau bătut gândind mereu la tine.
Mi-ai scris ultima dată că eu sunt a ta stâncă,
Și astfel speranța ai ridicat-o iar în mine.

Și știu că așteptarea e-așa ucigătoare,
Că timpul curge greu și mâine nu mai vine,
Și fiecare clipă ce ne desparte doare
Iar golul cel din suflet ne umple de suspine.

Stăm împotriva sorții și chiar a tuturor:
Eu în celula rece, tu-n garsoniera goală,
Și-avem totuși curaj să ne gândim la viitor,
Eu și cu tine într-o zi în fericirea ideală.

Compromisuri

Cât ni se mai cuvine, să alergăm prin viață,
Cu Soare sau cu nori, cu ploaia sau cu ceață.
Cu ochii plini de lacrimi și vise alungate,
Ne mai revigorăm cumva cu zâmbete furate.

Și zilnic luăm decizii, unele copiate,
Și-mprumutăm speranțe, le-mprumutăm în rate.
Iar când n-avem de-ales noi facem compromisuri,
Eliberând realul căci nu trăim în visuri.

Să nu facem însă nicicând vreun compromis moral,
Doar cel care încalcă orgoliul nost' banal.
Oh! Era frumos chiar fără, dar viața nu e dreaptă,
Dar cel mai important: conștiința mea curată.

Viață nu e picnic

Privesc spre cer acolo Soarele-i mereu, chiar dacă norii câteodată îl ascunde.
Iar noaptea știu că sus pe cer sunt stelele ce scânteiază și așa visele mi-aprinde..
Nu ne-am născut doar spre-a muri cândva, nici spre-a trudi o viață-ntreagă fără rost, fără oprire.
Atâtea flori frumoase în calea noastră, de le-am vedea, până n-ajungem o simplă amintire.

Privesc în jurul meu, trecut, prezent. Doamne ce repede trec anii, timpul nu stă pe loc.
Și pentru viitor aș vrea s-aleg în loc de-amarăciune al fericirii foc.
Trăind frumos și luminând în jurul meu cum Soarele pe cer o face zilnic,
Și fiecare clipă chiar și munca grea, istovitoare,  să o transform în picnic.

Viață și gheață

Mi-e groază, că-n jurul nostru-i un munte plin de gheață,
Iar dincolo de el e țara fericirii, unde mereu e dimineață.
Și acea țară e în visul nostru dintotdeauna, de-o viață,
Mirific teritoriu, unde e prospețime și verdeață.
Căci viața nu ar trebui să ne ofere doar dulceață,
Însă măcar acolo, un strop de fericire, nu doar greață.
Și într-o zi, noi vom păși încrezători prin deasa ceață,
Și vom escalada acest gigantic munte plin de gheață,
Măcar în toamna existenței, să-avem și noi o viață.

Încă mai poți

Cu cât mai mare-i întunericul de-afară,
cu atât mai mult stele-s mai luminoase.
În bezna deasă lumina ta să nu dispară,
să-ți lumineze a inimii cărări frumoase.

Din milioane de cuvinte, niciunul nu-i corect,
să poată el vreodată a descrie frumusețea,
Dar și durerea ascunsă bine-n al tau piept,
din care se revarsă iubirea și noblețea.

Și știm, desigur, oceanele nicicând nu se unesc,
și să innoți dintr-unul intr-altul nu e deloc ușor.
Dar învățăm cu greu că și copacii între ei vorbesc,
și câteodată și visele prind viață și mi te fura-n zbor.

Cu zeci de ani în urmă puteai să porți războaie,
ca o leoaică dârză la marginile lumii tu ai fi ajuns.
Acum însă, după atâtea lupte, dârzenia-ți se-nmoaie,
și visul și speranță, ușor, ușor s-au atins.

Dar încă chiar se poate, și visul nu-i târziu,
întinde-ți aripile, zboară! mai sus ca niciodată.
Ridică-te deasupra acestui univers pustiu:    Găsește fericirea, ce-atâta timp ți-a fost furată.

Să îi ajut

Să-mi pun Matia albastră, și casca anti șoc,
Să-alerg către incendiu, pe toți să-i scot din foc,
Să știu că ei sunt bine și sunt în siguranță,
Așa ei au un mâine, și au și o speranța

Ai ales egoul

Cândva pe cale tu sufletul ți l-ai pierdut.
fugind mereu după plăceri ușoare, la minut.
Puterea, faima și mândria inima ți-au împietrit,
și-acum un zombi ai ajuns, cu sufletu-negrit.

Păcat, în lume ai fi putut să luminezi,
dar ai ales în egoism să excelezi.

Încurajare pentru cei căzuți

Încearcă să gândești frumos și liber, și binele va străluci din nou,
Străin în lumea ast' așa nebună, viața ta să fie un ecou!
Și zi de zi clipă de clipă, mereu să lași ceva în urma ta,
Pe-oriunde calci, cu pașii mici, să crească flori cumva, cândva.

Și dacă astăzi viața te răpune, și ești îngenuncheat pân' la pământ,
Să știi că mâinele nu-i scris niciunde, și din nimic să îți iei iar avant.

Să trăiesc ca un artist

În clipa grea, când sufletul e-atât de trist,
gasesc putere să privesc ca un artist.
Să conturez o capodoperă de artă minunată,
inveşmântată în culori, ca altădată.

Din vise și iluzii castele-n minte am tot clădit,
au pervertit frumosul, realitatea a murit.
Și-ncerc să șterg minciuna iluziei amare,
și să gasesc în Adevăr o oază de culoare.

Afară-i frig, dar sigur intr-o zi va fi și Soare,
și voi pleca cu fruntea sus, la o plimbare.
Și adierea vântului fața-mi va mângâia,
și Soare, și verdeață, mereu pe calea mea.

Căci drumul pietruit e mai frumos ca cel de-asfalt,
şi'ntr-o colibă poate fi mai cald ca'ntr-un palat.
Și sigur intr-o zi, chiar de nu vrem, cu toții vom muri,
Dar pân-atunci, oh! E-o artă 'filozofia' de-a trăi.

Ridică-te și luptă

Când viața te lovește și nu știi ce să faci,
Tu scoală acu' și luptă, nu sta în pat să zaci!
Și azi îngenuncheat, până la gât noroiul,
Tu ai pierdut o luptă, nu ai pierdut războiul.

Speranță utopică

Cât de frumoasă ești speranță și cât de mult ne mai prostești,
Căci viața e așa cum e, în rest: iluzii omenești!
La ce atâtea vise și dorințe utopice și făr' de sens?
Când am putea trăi-n noroi, care oricum e-atât de dens?
De nu am fi ştiut viața cum ar fi trebuit să fie,
Așa frumos am fi trăit, oh! sfântă nebunie!
Însă, așa anii tot trec și viața ni se duce,
Și din sperante și iluzii rămâne un morman, si-o cruce.
Și-atunci! Ce-i de făcut? Oh! Minunată ignoranță!
Să nu îți pese niciodată dacă ești rege sau o zdreanță.

Rămâi un suflet frumos!

Și-n lumea asta așa bolnavă, de ai putea să îți păstrezi visul,
În clipele de-amărăciune cumva să poți să-ți ascunzi plânsul!

Mereu să cauți oameni buni, triați printre actorii scenei vieții,
Rămâi mereu ca un copil, cu INOCENȚĂ-n zorii dimineții!

Și mulți vor vrea să îți răpească a sufletului primăvară,
Dar tu să lupți, lumina zilei să nu o dai pe cea de seară!

Privesc mirat la flori, la pomi, pe cer la păsările minunate,
Ce duc o viață altruistă, trăind mereu în simplitate.

Si-mbătrânim pe zi ce trece, văzând târziu că-i doar o viață,
OF! De-am putea să emanăm în jur mereu a florilor dulceață!

Și sunt ispite zeci de mii, căci toți avem câte o slăbiciune,
Dar să ții minte 'totdeauna: rolul ispitei e să aducă amărăciunea!

Aș vrea să plec lângă Pacific, și să iau viața de la capăt iar,
E doar un vis, dar câteodată visele-s doar vise, și sunt chiar în zadar.

Și totuși fără vise, sentimente sau emoții ce ne-am face?
Negre inimi fără viață, ca-n zombii sufletul în noi ar zace.

Fericirea nepăsării

Când simt că locul meu e nicăieri,
și vreau ca o minune să apară;
Stindardul amintirilor de 'ieri',
of! Cât aș vrea durerea să dispară!

Ce fericiți sunt cei care n-au vise!
și nici păsare nu-i pe drumul lor,
Fără regrete-n viețile lor stinse,
făr' să gândească la vreun viitor.

Rămân un simplu eu

Și îmi doresc atâtea pe pământ,
și poate e prea mult ceea ce vreau,
Mă las lovit de-un firicel de vânt:
și doar apa speranței o să beau.

De!, alții vor lumea să cucerească,
eu-s mulțumit atât, doar să o văd, și tac;
Nicicând conștiința mea să amorțească:
mereu ce este bine vreau să fac.

Și știu că dincolo de nori în noapte
pe-al cerului tavan stelele strălucesc,
Și totdeauna o vor face dar în șoapte,
căci au respectat de gândul omenesc.