Iar eu rămân pe loc blocat cu dorul,
Privind în urmă lor cu lacrimi pe obraz,
Cu sufletul pustiu și gol de-așa necaz.
Împotmolit si dărâmat de-atâtea piedici,
Zadarnică-i dorința să mă ridic de-aici!
E neputința. Poate cea mai grea durere,
Prin ea orice fărâmă de speranță piere.
Și zboară toți spre țara de mai bine.
Eu parcă nu mai pot să-aștept pe mâine.
Iar azi e sumbru, dezolant și sec.
Și pot doar în oceanul veșnic să mă înec.
Și poate cineva 'ntr-o zi își va aminti
De un defect și un ratat cu ochii vii,
Ce locu' în ăsta lume nicicând nu la găsit,
Trăind frumos numai în visul fericit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu