Fără baterie la telefon

Nu mai am baterie la mobil
Și netul dispăru subtil.
Ce să mă fac acum făr' telefon?
Doar să privesc pe cer un avion.

Cu smartphone-ul ținut în mână
Ochii holbez spre cer la Lună,
Însă e plină zi, pe cer e Soare,
Iar Luna nu o văd în zare.

Minutele se scurg atât de greu,
Sunt plictisit; ce să fac eu?
Căci fără internet viața-i ciudată
Ce pot să fac în lumea adevărată?

Și deodată mă lovi în cap 'epifanie'
Să folosesc externa baterie!
Și brusc la internet accesul meu
Mă puse iar online ... Și-i bine rău!

Totul are sfârșit

Și totul moare, nimic nu ține veșnic.
Nici casele, nici pomii și nici vara.
Și orice-am face rămâne după noi: nimic.
Fiindcă încet, încet, se lasă seara.

Din dimineața noastră maiestoasă,
Cu speranțe, vise, ceva planuri pentru drum,
Ramane doar o amintire luminoasă,
Ce poate somnul să ne-aline, oarecum.

Și ce-am făcut, făcut rămâne,
Să dăm restart nu se mai poate.
Iar într-o zi, cu scârțâit de frâne,
Ne luam la revedere de la toate.

Mă regăsesc iar

Mă regăsesc iar și iar de-atâtea ori:
Oftând și suspinând de-al meu eșec.
Mi-e dor de-aleile 'nbrăcate-n flori,
Și câteodată .... și de un vin sec.

Cu cât iluzia e mai frumoasă,
Cu-atât dezamăgirea e mai mare.
Dar ținând cont că iarna e geroasă:
Nu poate fi mereu ca vara Soare.

Și chiar și-așa, mai sunt și zile
Când bucurii apar in ochii mici,
Și pași merg poate chiar mii de mile,
Dar sufletul va mereu, mereu aici.

Și dacă crezi că le-ai văzut pe toate

Și dacă crezi că le-ai văzut pe toate
Să știi că încă n-ai văzut nimic!
În lumea asta cu povesti nenumărate,
Și ironii, destine-n loz în plic...

În fericire-ai vrea ziua să țină veșnic,
Iar în durere timpul s' aibă aripă,
 Sarcasmul destinului cam cinic
Când tot ce-i bun dispare într-o clipă.

Și zilnic treci pe lângă oameni care
Nu îi cunoști și n-o să-i știi nicicând...
Mii de actori văzuți din depărtare
Ce-și joacă rolul parcă tremurând.

Și dacă crezi că nu-i frumoasă viața ta
Habar nu ai ce tragedii alții trăiesc!
Și tu puteai să fii în rolul altcuiva,
Însă ai rolul tău, destinul tău regesc.

Nu râde însă dacă de fatidic ai scăpt,
Hazardul niciodata nu întreabă!
Fiindcă lingurița de nefast s-a amânat:
Fii bucuros și dacă poți fii fără teamă!

Frumos în viață

Avem în viață lucruri ce sufletul ni-l frânge,
Și trist este să vezi o inimă ce plânge.
Dar dincolo de multă amărăciune și durere,
Sunt lucruri minunate ce ne-aduc  mângâiere.

Sunt florile multicolore cu al lor parfum,
E muzica al sufletului minunat costum,
E o ieșire-n parc cu ai tăi în zilele senine,
E-un zâmbet cald sau un cuvânt de bine.

Sunt planuri, vise, idealuri ce ne motivează,
Chiar dacă într-un fel viața le sabotează.
Sunt cei apropiați pe care îi iubim,
Și ei ne-aduc mereu plăcerea să trăim.

Și voi pleca

Și voi pleca curând, cumva aiurea,
Contează doar ce las în urma mea.
Ce am făcut și cum, în orice-mprejurare,
Asta contează, și mare importanță are.

Poate că nu las vreo mare moștenire,
Și sigur nu-i dezastru pentru omenire.
Căci valuri ce sparg de țărm îs zilnic,
Și-n locul lor vin alte valuri ritmic.

Și chiar nimeni nu este nou sub Soare,
Aceleași vechi istorii care sincer doare,
Aceleași vechi greșeli și zeci iluzii
Când tu vezi binele acolo unde nu-i.

Nu cred că lumea asta se va schimba
Indiferent ce lecții dure vor urma.
Doar câteva remixuri un pic modificate
De alte vremuri și decoruri colorate.

O viață de nefericire

Probabil unii oameni sunt damnați
Să-și ducă viața în rolul celor dărâmați.
În scena teatrului ad-hoc numită lume,
Unde adevărat că fericirea n-are nume.

Și câteodată privind oglinda cu dispreț,
Știind că orice strălucire are-un preț,
Și cântărind decizii neluate la-ntamplare,
Eșecul este cel ce doare cel mai tare.

E poate un blestem sau poate e destin,
Sau poate un scenariu foarte ieftin,
Nu înțeleg, nici nu voi ști vreodată,
Sau poate mintea mea e prea ciudată!

Dezamăgire și tristețe și amărăciune,
Nu le pot ignora, nu am atâta înțelepciune.
Și-am obosit. Să mai visez, să mai gândesc,
Am obosit, nici poftă n-am să mai trăiesc.

Aud și văd prea mult

Dac' aș putea s-aud doar ce-mi convine
Aș locui în țara fără stress și azi și mâine.
Urechile însă aud și ochii-mi văd prea multe,
Orgolii mari, comploturi, și perspective prea urâte.
Căci lupii întotdeauna se-mbracă la costum,
Dincolo de-a focului căldură mereu fi-va și fum,
Și sub un zâmbet ce pare cald și binevoitor
Poate ascuns fi un caracter urât, devorator.
Degeaba lecții multe-n al altor oameni vieți,
Căci fiecare învăță în ritmul lui, cu pași înceți.
Și-i tare greu să faci mereu ceea ce e corect
Când prețul e prea mare în viitor și în prezent.
Și lângă noi oamenii cu aceleași vechi probleme,
Legați cu aceleași milenare lanțuri și dileme,
Deși răspunsul și rezolvarea-i mult prea simplă
Aleg mereu calea ce-a grea: pistolul pus la tâmplă.
Și tragedie după tragedii dând cu piciorul la ce-i bun
Trăind în fantezii stupide și în iluzii pline de venin,
Neobservând la timp comorile ce ne-nconjoară
Plângând abia când s-au dus, și astfel timpul zboară.
Și ochii văd, atâta egoism și răutate și mândrie,
În prea puțini se mai zărește acea' sfântă omenie.
Și totuși printre mii și mii de buruieni și spini,
Din loc în loc găsim și flori și pomi sublimi,
Și dacă ai norocul să poți să fii de ei înconjurat
Ești fericit, și-i mai frumos decât vreodată ai visat.

Zile și nopți nedormite

Sunt zile și nopți nedormite
Sunt visele adânc prăbușite.
Sunt clipele din viața mea,
Cu tot cu necazul din ea.

Tristețea-i adâncă durere,
E-n sufletu' meu, și nu piere.
Iar câteodată-i copleșitoare,
Pustiul îi dens, și prea mare.

Și lacrimi ce curg pe ascuns,
Și întrebări ce nu au răspuns,
Și nici să aștept nu mai pot
Căci sunt un om nu robot.

Mă doare în cot de dușmani

Mă doare-n cot de voi cei care
Nu vreți decât să profitați de noi.
Și vă cuprinde-o ură foarte mare
Când noi nu facem cum vreți voi.

Degeaba țintuiți în noi cu dușmănie
Și coaceți răzbunarea-n ceva planuri.
Căci peste bot veți fi loviți cu pribegie
Fiindcă viața ține soarta strâns în hamuri.

Azi sunteți tari și totul vouă se cuvine,
Mâine... în șanț și nimeni nu vă plânge.
Dar poate e-adevărată vorba care vine:
Ce azi sădești mâine aia tu vei culege.

Femeia ființă minunată

Dedicație tuturor femeilor cu ocazia zilei de 8 martie

Femeia spala, calcă și gătește,
Face copii și apoi îi crește.
În casă este menajeră neapreciată
Iar în societate ea cu greu răzbate.
Dar cine poate rolul ei să-l nege?
Chiar de ar da în acest sens o lege.
Mereu frumoasă ea trebuie să fie
Și glasul ei mereu o melodie.
Măcar de ziua ei lumea cea misogină
Ar trebui să-o 'ncoroneze ca regină.
S-o facă să se simtă femeie, specială,
Nu doar imaginea vulgar comercială,
Nu slugă, nici surogat de complezență,
Ci la adevărata ei valoarea-n excelență.

Picătură de viață

Ca o mașină abandonată în parcare,
Ca un tricou în șifonier uitat cu anii,
Sau ca o amintire abandonată în uitare,
Așa valoare au toate, chiar și banii.

Poate că azi suntem pe culmi de glorii,
Poate că ne vedem un fel de împărați,
Uitând că toți am fost cândva copii,
Și toți vom fi la rândul nostru secerați.

Ce este viața? Și cine s-o explice poate?
Venim în ea cu greu, străini și goi,
Și tot așa plecăm uitând de tot și toate,
Și doar tăcerea va pluti în veci în noi.

Și mă gândesc la visele-mi create,
La zeci dorințe și cum să le înfăptuiesc:
Greșeală! Nicicând nu voi avea de toate,
Și trebuie să-nvăț doar simplu să trăiesc.

Nu am pretenții de la nimeni

Să fii înconjurat de oameni și totuși singur să te simți!
Un păcătos proscris amestecat aiurea între "sfinți".
Nu am pretenții de la lume, nici ajutor nu le mai cer,
Că-n juru-mi îs oamenii mari, eu doar un amărât șomer.

Printre tot felul de oameni

Și gândul și visul rămân tot la fel
Deși departe e marea.
Și mă-ncurajează un ghiocel
Ce-aduce mereu primăvara.

Dar zmei și balauri apar tot mereu
În negura nopții străine,
Vor să îmi ofere un coșmar ateu
Crezând că li se cuvine.

Titani ridicați din paiețe de paie
Cu ciudate agende,
Împopoțonați în la modă straie
Sunt simple legende.

Ca orice balon care azi e umflat
Și spre cer se ridică,
El mâine va zace în șanț desumflat
Ca rănit de alică.

Eu visu-l mențin chiar de îi utoie
Și așa e firesc,
Căci numai așa speranța-i tot vie
Și pot să trăiesc.

Și să evit prostia, și proștii din lume,
Și sufletul lor urât.
Și pe viitor s-aleg doar suflete bune,
La restul: ignor! și atât.

Compromisuri

Cât ni se mai cuvine, să alergăm prin viață,
Cu Soare sau cu nori, cu ploaia sau cu ceață.
Cu ochii plini de lacrimi și vise alungate,
Ne mai revigorăm cumva cu zâmbete furate.

Și zilnic luăm decizii, unele copiate,
Și-mprumutăm speranțe, le-mprumutăm în rate.
Iar când n-avem de-ales noi facem compromisuri,
Eliberând realul căci nu trăim în visuri.

Să nu facem însă nicicând vreun compromis moral,
Doar cel care încalcă orgoliul nost' banal.
Oh! Era frumos chiar fără, dar viața nu e dreaptă,
Dar cel mai important: conștiința mea curată.

Dincolo de oameni

Să vrei și să nu poți
e de apreciat cumva,
Să poți și să nu vrei
i'mai mult decât aiurea.

E un război în orice clipă
si-s victime colaterale,
Poți nărui ușor, în pripă
civilizații colosale.

Un singur fapt ca și un glonț
ce poate să ucidă,
Și trebui' ferecat cu-n mare lanț
în firea cea acidă.

În ochii se vede sufletul curat,
da'n ochii tulburii ce să vezi?
Lumina fulgerului aruncat,
și-un urlet gros, auzul să îl pierzi.

Nevoie mult prea mare e de pace,
și de liniste și-n pic de bucurie,
Dar fericirea într-un colț rănită zace,
și e pe moarte, și sufletu-mi o știe.

Să știi și să-nțelegi

În niciodată nu e totdeauna
și nicăieri nu e oriunde,
Nu orice stea este ca Luna,
și nu știi mâine ce ascunde.

Într-un nimic să așezi totul
și să-l oferit doar cui merită,
De nu, să îți strângi cortul
zburând către iluzia dorită.

Să fii nepăsător în toate
și totuși să îți pese-ntotdeauna,
Nimic nu ai din toate adunate,
doar adevărul: e mai bun decât minciuna.

Să vezi prin întuneric o lumină,
și să discerni ce-i bun de ce-i trucat,
Să ai cu-adevarat în piept inimă,
și să iubești cu sufletul curat.