O piatră grea de dus în spate

Nu poate piatra să vorbească,
Nici spatele cumva să odihnească,
Când ai greșit și ai decis să duci
O piatră grea cât mii de cruci.

De-ar putea mintea să înțeleagă,
Doar adevăruri clare să aleagă,
Căci nu poți face atâtea într-o zi,
Oricât ai încerca, și vrea și strădui.

Cu spatele-nhămat la multe joburi,
Când ochii văd pe alții doar la jocuri,
Întrebător sufletul tău cârtește:
Tu chiar nu vezi că forță nu mai este?

Încă mai poți

Cu cât mai mare-i întunericul de-afară,
cu atât mai mult stele-s mai luminoase.
În bezna deasă lumina ta să nu dispară,
să-ți lumineze a inimii cărări frumoase.

Din milioane de cuvinte, niciunul nu-i corect,
să poată el vreodată a descrie frumusețea,
Dar și durerea ascunsă bine-n al tau piept,
din care se revarsă iubirea și noblețea.

Și știm, desigur, oceanele nicicând nu se unesc,
și să innoți dintr-unul intr-altul nu e deloc ușor.
Dar învățăm cu greu că și copacii între ei vorbesc,
și câteodată și visele prind viață și mi te fura-n zbor.

Cu zeci de ani în urmă puteai să porți războaie,
ca o leoaică dârză la marginile lumii tu ai fi ajuns.
Acum însă, după atâtea lupte, dârzenia-ți se-nmoaie,
și visul și speranță, ușor, ușor s-au atins.

Dar încă chiar se poate, și visul nu-i târziu,
întinde-ți aripile, zboară! mai sus ca niciodată.
Ridică-te deasupra acestui univers pustiu:    Găsește fericirea, ce-atâta timp ți-a fost furată.

Ridică-te și luptă

Când viața te lovește și nu știi ce să faci,
Tu scoală acu' și luptă, nu sta în pat să zaci!
Și azi îngenuncheat, până la gât noroiul,
Tu ai pierdut o luptă, nu ai pierdut războiul.