Căință și speranță

Stau în genunchi cu ochii în pământ în iarba udă,
Și sper din suflet ca Dumnezeu din cer s-auda.
S-audă ruga mea și plânsul sufletului meu,
Căința mea: căci am greșit atât grav și rău.

Stau pe genunchi din zori de zi până la asfințit.
Nici un răspuns. Și cred că Dumnezeu m-a părăsit.
Și nu-L condamn, căci am crezut că știu mai bine eu,
Credeam că-l depășesc într-un final pe Dumnezeu.

Mormântul meu încă nu e săpat aș zice eu
Dar voce nu mai am doar un pustiu ecou.
Zadarnic m-am trezit și eu acum în ultim ceas!
Speranța însă mă animă: e tot ce mi-a rămas.

Bat clopotele bisericii din depărtare
Un alt ratat ca mine ce pleacă la "culcare"..
Eu dar putere nu mai am să sper la o minune
Stau pe genunchi și-mi plâng a mea amărăciune.

Mă agăț de brațul Lui ca Iacov în vechime
Cu capul tot plecat în jos de groază și rușine,
Și de acea fărâmă de credință și speranță
Mă leg cu lanțuri de nerupt, lanțuri de foc și gheață.