Când toate păsările își i-au zborul

Când toate păsările își iau zborul
Iar eu rămân pe loc blocat cu dorul,
Privind în urmă lor cu lacrimi pe obraz,
Cu sufletul pustiu și gol de-așa necaz.

Împotmolit si dărâmat de-atâtea piedici,
Zadarnică-i dorința să mă ridic de-aici!
E neputința. Poate cea mai grea durere,
Prin ea orice fărâmă de speranță piere.

Și zboară toți spre țara de mai bine.
Eu parcă nu mai pot să-aștept pe mâine.
Iar azi e sumbru, dezolant și sec.
Și pot doar în oceanul veșnic să mă înec.

Și poate cineva 'ntr-o zi își va aminti
De un defect și un ratat cu ochii vii,
Ce locu' în ăsta lume nicicând nu la găsit,
Trăind frumos numai în visul fericit.

Blestemata sărăcie

O blestemată sărăcie ce foamea-n case o aduci,
Atâția oameni amărâți ce în zădar tot își fac cruci.
Blestemul tău perpetuat din generații neîntrerupt
Distruge tot pe dealul vieții șerpuit și-atât de-abrubt..

Puțini în viață vor reuși cumva să rupă al tău lanț,
Din sărăcie n-sărăcie și din colibă drept în șanț.
Și în zădar muncești o viață ca slugă la vreun boier avar,
Pentru ca-n anii bătrâneții să îți plângi tinerețea în zadar.

Și-oricât aș vrea să scap de tine, să mă ridic cumva,
Observ că bine te-ancorași hrănindu-mi neputința mea.
Ca și un cancer tu distrugi orișice suflet, din interior,
Și doar în lumea viitoare putem visa la viitor.

Blestemata sărăcie

Sărăcie

O blestemată sărăcie ce foamea-n case o aduci,
Atâția oameni amărâți ce în zădar tot își fac cruci.
Blestemul tău perpetuat din generații neîntrerupt
Distruge tot pe dealul vieții șerpuit și-atât de-abrubt..

Puțini în viață vor reuși cumva să rupă al tău lanț,
Din sărăcie n-sărăcie și din colibă drept în șanț.
Și în zădar muncești o viață ca slugă la vreun boier avar,
Pentru ca-n anii bătrâneții să îți plângi tinerețea în zadar.

Și-oricât aș vrea să scap de tine, să mă ridic cumva,
Observ că bine te-ancorași hrănindu-mi neputința mea.
Ca și un cancer tu distrugi orișice suflet, din interior,
Și doar în lumea viitoare puteam visa la viitor.

Lovit de neputință

Atâția oameni mor zi după zi fără o logică anume,
Unii sunt înecați în deznădejde, alții 'necați de-ai mării spume.
Alții trăiesc. Par a o duce bine, fără griji, având de toate,
E oare al lor merit? Or viața random bucurii împarte?

Să știi că ești o voce în pustie, o poezie în afonă scrisă,
O picătură în a deșertului întindere aridă și încinsă,
Un șir de numere fără vreun rost după o virgulă depuse,
O simplă melodie tristă 'ntr-un cântec de vioară ascunsă.

E trist când toți se urcă-n trenul de mai bine
Și eu rămân în urma lui privind absent la a lui șine.
Lovit de neputința ce sufletul mi-l schilodește,
Învinuindu-mă pe mine pentru destinul care mă pândește.

Poezia unui Ratat

Sunt un ratat, așa am fost mereu,
N-am vrut s-accept, părea atât de greu.
Însă am înțeles într-un final, și-am să mă comformez
Destinului fatidic, și nu mai lupt: cedez.

E pur și simplu imposibil să mă ridic de jos,
Mocirla e prea mare, noroiul e prea gros,
Iar lanțurile grele cu care sunt legat,
Nu-i chip în a le rupe, nu pot fi dezlegat.

Rămân însă cu visele ce le transform în utopie,
Realitatea-i grosolană, o crudă nebunie.
Nu cred că e ceva mai rău în lumea asta lată
Ca neputința mea de care acuma dau dovadă.

Mă resemnez și-accept că asta-i viața
Și-am să renunț să îi mai gust dulceața.
Amar simți-voi gustul de-acum zi după zi
Căci azi renunț de tot la bucuria de-a trăi.

Nu-mi plâng de milă, de ce mi-aș plânge?
Însă consider că-i suficient: Ajunge!
Cu morile de vânt nu pot să mă mai bat,
Căci știu cine-i devină: eu sunt, eu: un Ratat.