Sunt un ratat, așa am fost mereu,
N-am vrut s-accept, părea atât de greu.
Însă am înțeles într-un final, și-am să mă comformez
Destinului fatidic, și nu mai lupt: cedez.
E pur și simplu imposibil să mă ridic de jos,
Mocirla e prea mare, noroiul e prea gros,
Iar lanțurile grele cu care sunt legat,
Nu-i chip în a le rupe, nu pot fi dezlegat.
Rămân însă cu visele ce le transform în utopie,
Realitatea-i grosolană, o crudă nebunie.
Nu cred că e ceva mai rău în lumea asta lată
Ca neputința mea de care acuma dau dovadă.
Mă resemnez și-accept că asta-i viața
Și-am să renunț să îi mai gust dulceața.
Amar simți-voi gustul de-acum zi după zi
Căci azi renunț de tot la bucuria de-a trăi.
Nu-mi plâng de milă, de ce mi-aș plânge?
Însă consider că-i suficient: Ajunge!
Cu morile de vânt nu pot să mă mai bat,
Căci știu cine-i devină: eu sunt, eu: un Ratat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu