Degeaba încerc

Degeaba încerc să mai repar statuia spartă,
E ca și când aș bate zilnic la o închisă poartă.
Și-un ceas stricat indică bine ora într-o zi de două ori,
Dar asta nu înseamnă să-l porți la mână până mori.
Nu pot să-ncerc a repara la nesfârșit ceva stricat,
Nci nu mai vreau, destul, destul m-am implicat.

Și poate că mai bine e așa, plecăm pe drumuri separate,
Destine, soarte, ursitori și alte horoscoape deochiate,
Nu ele hărăzit-au dezastrul matematicii cu doi,
Și nimeni nu-i devină, devină suntem amândoi.
Căci nu pot acuza chiar dacă am dreptate,
Fiindcă într-un cerc de doi și vina eșecului se-mparte.

Atâta că m-am săturat, de ne-nțelegeri și nefericire,
Cândva visam la minunata viața plină de iubire.
Dar totul e-n trecut acum, și visul ăsta a murit,
Tot ce-a rămas: ruină, un templu ce s-a năruit.
Și poate într-o zi, voi regăsi puterea ca să construisc,
O altă viață, căci am resurse ce încă pot să daruiesc.

Dar tu nu vei mai fi atunci pe harta vieții mele,
Voi fi uitat atunci de vechea viața fericită (în ghilimele).
Atât voi regreta, faptul că am pierdut atâta veri
Iar timpul e mai prețios decât, decât niște averi.
Am învățat însă o bună lecție după acest război:
Nicicând nu poți de unul singur ce ai putea să faci în doi.