Așteptând revederea

Mi-e gândul tot la tine în fiecare seară
Știind că ești departe sufletu-mi se-nfioară
Și aștept cu nerăbdare să te întorci la mine
Și dacă s-ar putea aș vrea să vii chiar mâine.

O dulce mângâiere și-o îmbrățișare caldă
Inima o animă și sufletul mi-l scaldă,
Dar pân' la întâlnirea ochilor noștrii vii
Nu-i nici o bucurie, doar gânduri cenușii.

Nu știu cum am trăit viața până la tine
Știu însă că de-atunci ne este foarte bine,
Dar despărțirea asta, chiar de e temporară
Mă face să văd viața-n lumina cea amară.

Și chiar dacă pe Facebook sau Twitter existăm
Ochii sunt la distanță, și nu ne îmbrățișăm.
În lumea din online nu suntem împreună,
Nu vreau așa să fim, nu vreau așa minciună.

Așa că te aștept, visez seară de seară.
Adorm și mă trezesc cu tine-n gând comoară.
Te aștept nerăbdător să vii și înțeleg
Căci fără tine nicicând eu nu voi fi întreg.

Căință și speranță

Stau în genunchi cu ochii în pământ în iarba udă,
Și sper din suflet ca Dumnezeu din cer s-auda.
S-audă ruga mea și plânsul sufletului meu,
Căința mea: căci am greșit atât grav și rău.

Stau pe genunchi din zori de zi până la asfințit.
Nici un răspuns. Și cred că Dumnezeu m-a părăsit.
Și nu-L condamn, căci am crezut că știu mai bine eu,
Credeam că-l depășesc într-un final pe Dumnezeu.

Mormântul meu încă nu e săpat aș zice eu
Dar voce nu mai am doar un pustiu ecou.
Zadarnic m-am trezit și eu acum în ultim ceas!
Speranța însă mă animă: e tot ce mi-a rămas.

Bat clopotele bisericii din depărtare
Un alt ratat ca mine ce pleacă la "culcare"..
Eu dar putere nu mai am să sper la o minune
Stau pe genunchi și-mi plâng a mea amărăciune.

Mă agăț de brațul Lui ca Iacov în vechime
Cu capul tot plecat în jos de groază și rușine,
Și de acea fărâmă de credință și speranță
Mă leg cu lanțuri de nerupt, lanțuri de foc și gheață.

Ca Soarele ce luminează

Măcar e cald și bine căci e vară
Și ar fi timpul ca durerea să-mi dispară.
Și totuși, atâtea sunt ce nu sunt bune
De-mi vine să iau zborul spre-altă lume.

Însă e soare, și căldură lui mă-ncurajează,
Întocmai precum razele-i ce luminează,
Să nu-mi mai plâng de milă, să-ncetez,
Că-n jurul meu și eu trebui' să luminez.

Și dacă vreodată

Și dacă vreodată sufletu-ți va fi pustiu,
Și ceru-n plină zi îl vei vedea în cenușiu,
Și dacă totu-ți va părea aiurea, fără rost,
Și ești blocat gândind mereu la ce a fost,
Și dacă viața ta e altfel decât ai vrea să fie,
Nu dispera! Fii bucuros, ești unul dintr-o mie!

Privește atent pe lumea toată-n jurul tău,
Înlătură iluzia menită să îți facă rău,
Ei sunt blocați și plafonați la mediocritate,
Tu poți păși însă mult, mult mai departe..
E greu doar începutul găsind menirea ta,
Și încet, încet, de-ai vrea vei străluci, vei radia.

Să fiu nepăsător

Încerc din răsputeri și câteodată reușesc,
Să fiu nepăsător și să nu-mi pese de greșesc,
De o fac eu sau alții, sau poate chiar viața,
Cu o zi bună, alta rea, și-i tot ce am: speranța.

S-a dus copilăria

S-a dus copilăria mea cu tot cu vise,
Și-n locul ei o viață cu capcane întinse.
S-a dus și fantezia unei lumi frumoase,
Tot ce-a rămas sunt orizonturile joase.

Probabil fiecare-n lume are rolul său,
Și poate fericirea e să-l știu pe-al meu.
Însă nu știu și încă nici nu am aflat
Ce rol am eu în lumea asta de rahat.

Să fii străin și neînțeles în a ta casă,
Deși știi bine ce ar însemna Acasă,
Și înțelegând cum că mai mult e interzis,
Și-i amăgire să tot vrei un paradis.

Fiind copil puteam visa că o să zbor,
Eram convins că o voi face-n viitor.
Dar după atâția ani târâș pe coate,
Nici mersul drept parcă nu se mai poate.

Și văd în jurul meu oameni ce zboară,
Și oamenii cu-o viață simplă și ușoară,
Ei și-au găsit menirea lângă fantezie.
Iar eu doar mâzgălesc trei rime-n poezie.

Degeaba cântă cucuveaua

Degeaba cântă cucuveaua iar cerul e întunecat,
Degeaba zeii cei tirani blestemele le-au aruncat,
Degeaba diabolic' planuri întemeiate-n miez de noapte,
Cât Soarele ieși-va mâine, orice abis rămâne-n spate.

Am tot sperat

Am tot sperat ... m-am tot dezamăgit,
Deși ... și visele au rostul lor.
Am incercat prea multe, și .. am obosit:
Acu' mă las purtat de val spre viitor.

Am tot sperat ... speranța mea frumoasă,
Și visele cu care mă îmbii.
Și încă mai încerc, atât! măcar odată,
Să trec peste a vieții ironii.

Viața după dezastru

E tristă valea după așa furtuni,
Se tot aud triste previziuni,
Să îngrozească sufletul lovit,
De unde de mult pacea a fugit.

Și doar speranța mai poate oferi,
Soluția prin vise aurii.
Prin vis mai cred cumva în viitor,
Căci visele sunt vise și nu dor.

E reconstrucția greu de făcut,
S-ajungi din nou la tot ce ai avut.
Și cine oare-n lumea asta mare
Ar înțelege cât de mult mă doare?

Să zic că tot rău e spre bine!
Așa o fi: safire și rubine.
În loc de liniște și fericire,
La bursă fluctuații în neștire.

Nu pierde niciodată speranța

Când ești prea supărat pe viață și pe tine,
Observi că singură speranța te mai ține.
Nu pierde niciodat' speranța și nu pierde visul
Chiar dacă nu mai poți și mi te podidește plânsul.

Știu că e greu să crezi că într-o zi va fi și soare,
Când neputința ce te roade pare atât de mare.
Dar trebuie să treci și peste aste' grele zile,
Să crezi și să te lupți pentru momente mai docile.

Să poți să speri

Să poți să stai nepăsător când viața-ntreagă se destramă,
Să ai puterea să mai crezi în viitor după această tristă dramă!
Când neputință strigă, și urlă disperată pân' la cer
Și vezi că ești închis iar cheile le-a aruncat un temnicer.

Să poți să speri că mai aduni din cioburi bucată cu bucată,
Că poate pas cu pas mai reclădești ceva
și poate că odată,
Va fi aproape ca-nainte, deși în suflet știi prea bine că nu e așa,
Că niciodată nu se va putea să fie cum a fost demult, cândva.

Probleme zilnice

Atâtea întrebări fără răspuns, atâtea zeci dileme,
Când vom scăpa și noi odat' de miile probleme?
Căci fiecare zi mereu ne-aduce o nouă supărare,
Și ne simțim așa închiși în trista închisoare.

Dar dacă vom privi atenți la orizont în depărtare,
Vom constata cu șoc, că lumea noastră-i multe mai mare.
Că fiecare dimineață ceva foarte frumos ne-aduce,
Și dacă vrem putea vedea doar partea asta dulce.

Cândva va fi mai bine

Și când va fi să vină, frumos în viața mea,
o oază de lumină, eu să pășesc spre ea,
Să uit trecutul aspru și greu, și-ntunecat,
să văd din ape tulburi minunea de uscat.

Și ninge din nou

Și ninge din nou peste coliba noastră,
Și ninge frumos și peste marea albastră,
Și poate într-un fel sub zăpada curată
Toată mizeria lumii va fi îngropată.

Și ninge din nou și-i melancolie,
Și-n suflet tot cântă o melodie,
Speranța-i rănită căci Soare nu e,
În al lumi scenariu de comedie.

Și poate într-o zi, mult prea târziu,
Va ieși dintre nori Soarele auriu,
După atâta coșmar de ger cenușiu,
După atâta durere și atâta pustiu.

Și poate într-o zi în lumea de măști
Urechile surde vor avea toate căști,
Și ochii cei care nu văd dar privesc
Vor vedea într-o zi lumini ce sclipesc.

În lumea de basm de după furtună,
Din zeci cuiburi sparte ușor se adună,
O paradigmă nouă, un nou univers,
Nu doar în vise, nu doar în vers.

Speranță utopică

Cât de frumoasă ești speranță și cât de mult ne mai prostești,
Căci viața e așa cum e, în rest: iluzii omenești!
La ce atâtea vise și dorințe utopice și făr' de sens?
Când am putea trăi-n noroi, care oricum e-atât de dens?
De nu am fi ştiut viața cum ar fi trebuit să fie,
Așa frumos am fi trăit, oh! sfântă nebunie!
Însă, așa anii tot trec și viața ni se duce,
Și din sperante și iluzii rămâne un morman, si-o cruce.
Și-atunci! Ce-i de făcut? Oh! Minunată ignoranță!
Să nu îți pese niciodată dacă ești rege sau o zdreanță.

Rămân un simplu eu

Și îmi doresc atâtea pe pământ,
și poate e prea mult ceea ce vreau,
Mă las lovit de-un firicel de vânt:
și doar apa speranței o să beau.

De!, alții vor lumea să cucerească,
eu-s mulțumit atât, doar să o văd, și tac;
Nicicând conștiința mea să amorțească:
mereu ce este bine vreau să fac.

Și știu că dincolo de nori în noapte
pe-al cerului tavan stelele strălucesc,
Și totdeauna o vor face dar în șoapte,
căci au respectat de gândul omenesc.

Regretele târzii

Atâtea gânduri și decizii luate prost,
și vise, și vorbe, iluzii și trăire,
Ca'ntr-un final să vezi al vieții cost:
cândva rămânem toți doar o amintire.

Să ridic poduri peste tulburi ape:
pare atât de nobil, dar și ireal,
Și să repar o scară ruptă, fără trape,
o! Cât de imposibil pare visul ideal!

Sunt petice și doar atât, nimic mai mult,
nu se mai poate repara o haină ruptă,
Captiv în neputință că într-un obscur cult,
visând mereu la șansa oportunități ne-avută.

Că într-o grădină plin doar de buruieni,
să caut printre gânduri doar o floare,
Și să-i miros parfumul printr-al zăpezilor troieni,
și acest gând frumos să-l urc până la Soare.

Vis și speranță

Oricâte vise aș avea,
realitatea vrea să le omoare,
Și dacă aș putea cumva
în vise m-aș muta, pot oare?

Dar e doar vis, sunt lanțuri:
grele ce mă leagă strâns,
Închis ca între large șanțuri,
și podul e de neajuns.

Cu cât sarcasm lovește viața,
și cât cinism ea ne oferă,
Să știi cât de frumoasă-i dimineața,
dar nesfârșita noapte mă disperă.

Să fie vară în suflet

Aș vrea să fie totdeauna vară
iar Soarele să-mi lumineze orice clipă,
Să nu mai vină niciodată seară,
și dimineața să mă poarte pe a ei aripă.

Și Soarele să ofere a lui căldură,
să îmi zâmbească zilnic luminos,
De parcă nicăieri nu ar fi ură,
doar liniște și bucurie: ce frumos!

Să nu mai fie iarnă niciodată:
afară, dar mai ales în suflet.
Să aleg doar ce-a fost bun cândva, odată,
iar restul să rămână doar regret.

Și ca o umbră ce se mișcă după Soare,
încet toată durerea să se micșoreze,
Cum umbra crește, apoi moare,
așa și bucuria durerea să o detroneze.

Dar știu că mai e mult pân' va fi bine,
și am decât o viață de trăit,
Că timpul zboară repede, iar Mâine,
nu este încă de găsit.

Tristă așteptare

Când acel gând mereu îmi vine,
că mai e mult pân' va fi bine,
Aș vrea totuși să văd acum pe mâine,
ca într-un vis ce-a mea speranța ține.

Înveșmântat în haine vechi și triste,
se îneacă sufletul la margini de ocean,
Și singură speranța mi-arată alte piste:
cântându-le către al inimii pian.