O piatră grea de dus în spate

Nu poate piatra să vorbească,
Nici spatele cumva să odihnească,
Când ai greșit și ai decis să duci
O piatră grea cât mii de cruci.

De-ar putea mintea să înțeleagă,
Doar adevăruri clare să aleagă,
Căci nu poți face atâtea într-o zi,
Oricât ai încerca, și vrea și strădui.

Cu spatele-nhămat la multe joburi,
Când ochii văd pe alții doar la jocuri,
Întrebător sufletul tău cârtește:
Tu chiar nu vezi că forță nu mai este?

În zadar muncă

Câteodată nici nu mai știu cum e bine,
Să zic mereu, mereu că poate mâine,
Și mâine vine și se duce ca și ieri
Și parcă drumul e spre nicăieri.

În vis întotdeauna totul e incredibil de ușor,
Fără restricții multe, precum o pasăre în zbor.

Viață nu e picnic

Privesc spre cer acolo Soarele-i mereu, chiar dacă norii câteodată îl ascunde.
Iar noaptea știu că sus pe cer sunt stelele ce scânteiază și așa visele mi-aprinde..
Nu ne-am născut doar spre-a muri cândva, nici spre-a trudi o viață-ntreagă fără rost, fără oprire.
Atâtea flori frumoase în calea noastră, de le-am vedea, până n-ajungem o simplă amintire.

Privesc în jurul meu, trecut, prezent. Doamne ce repede trec anii, timpul nu stă pe loc.
Și pentru viitor aș vrea s-aleg în loc de-amarăciune al fericirii foc.
Trăind frumos și luminând în jurul meu cum Soarele pe cer o face zilnic,
Și fiecare clipă chiar și munca grea, istovitoare,  să o transform în picnic.