Când ești așa de trist

Când ești așa de trist și sufletul îți plânge,
Când nu mai poți visa și inima-ți se strânge,
Când "bună dimineața" este o vorbă seacă,
Căci tot ce-ai vrea acum: trecutul să se șteargă!

Când nopțile sunt albe și somnul rău te doare,
Când tot ce ai visat ascuns e-n depărtare,
Când nu mai ți-e nici foame, nici sete nu-ți mai este:
Realizezi că tu trăiești o tragică poveste.

Când albul și-a pierdut albeața și negrul biruiește,
Când până și parfumul florilor te înnebunește,
Când muzica frumoasă e zgomot pentru tine azi,
Te-ntrebi cu groază dacă mai jos de-atât tu poți să cazi?

A fost odată o iubire

A fost odată mai demult, a fost ca o iubire,
Pășeam în razele de foc ca sfinții-n nemurire.
Magică frimitură-n veșnicii de fericire negrăită,
A fost, cândva demult: clepsidra timpului finită.

Frumos a fost, frumos ar fi să fie încă iar și iar,
Rămân însă doar amintiri și visele ce-s în zadar.
Pășim astfel zi după zi fără de strălucire sau averi,
Căci singura comoară e amintirea zilelor de ieri.

Nimic nu va mai fi la fel

Ce tristă e această frază:
"Nimic nu va mai fi la fel!"
Căci inima îți devastează
Și zilele curg seci și fără țel.

Iar visele se prăbușesc subit,
Căci tot ce-a fost nu va mai fi,
Pustiu și trist e sufletul golit,
Și în zadar încerci a te minți.

Și amintirea zilelor frumoase
E tot ce mai rămâne peste ani.
Și-n tot mereu în zilele ploioase
Melancoliile atacă ca dușmani.

Frumoase zile plicticoase

Sunt zile așa triste și nopțile prea albe, de coșmar,
Și caut clipele frumoase însă le caut în zadar.
Și-abia acum realizez ce de dorit sunt cliele banale,
Cu zilnice rutine plictisitoare și adesea chiar banale.

Melancolie, era odată

Și riftul se mărește, hotarele se-nalță tot mai sus,
Iar sufletul amar disperă, căci viața merge spre apus.
E-atât de trist .. , nimic nu va mai fi la fel,
Și-acum pășim spre nicăieri, fără un gram de țel.
Da poate există viață după moarte,
Iar nu suntem o simplă pagină de carte.

Dincolo de aici

Dacă nu pot să zbor unde aș vrea,
Măcar să merg cu trenul undeva,
Să fie cât de cât apropiat de visul meu,
Cu flori, cu muzică și poezie tot mereu.

Iar dacă chiar și terenul e prea scump,
Să-ncalț cu greu bocancii mei de plumb,
La pas să plec încet spre destinația aleasă,
Și-ntr-un final să-ajung la oaza cea frumoasă.

Și știu că drumu-acesta nu va fi ușor.
Oh! Dacă aș fi o pasăre în zbor!
Dar știu că și la sol 'n-al meu itinerar,
Mă voi opune dârz destinului cel arbitrar.

Steaua mea

E-un haos ce ne leagă, un gând ce ne animă,
Un tremur ce-nfioară, și-un suflet ce suspină.
Atâta depărtare și râuri nesfârșite de-ndoială,
Printre atâtea zeci icoane pângărite-n smoală,
Și-o ceață atât de densă pe drumul aspru cu robie,
Căci vreau, și aștept să te-ntâlnesc de-o veșnicie.

Să-nlăturăm pustiul și golul ce ne seacă,
Să ne-nhămăm cu jugul și lanțul ce ne leagă,
Să alergăm aiurea și zmeie să-nălțăm către zenit,
Clepsidra unei clipe să-o imprimăm în infinit.
Doar noi, nimeni nu înțelege și nimeni nu concepe,
Dar adevărul e că viața noastră abia' acum incepe.

După atâția ani

Mi-e dor să te privesc din nou, aceeași tu.. cea dinainte,
În ochii-ți umezi să mă pierd și să rămân făr' de cuvinte.
Mi-e dor în brațe să te strâng din nou, și să fim iar ca altădată,
O de-am putea să regăsim din nou iubirea noastră minunată.

Căci tu ești singură acum și foarte tristă, și sufletul ți-e amar și cenușiu,
Iar eu după atâta timp nu pot din suflet să te scot, căci fără tine sunt pustiu.