Să nu lași ochii tăi să plângă!

Să nu lași ochii tăi să plângă de grozăvia ăstei lumi,
Nici sufletul să se încline în fața cetei de nebuni!
Ca un copil să vezi tot timpul doar frumusețea cea din flori,
Minunea clipelor frumoase să te mângâie chiar din zori.

Să nu mai plângă ochii tăi din lipsa lor de omenie,
Și-n suflet să aduni mereu doar clipele de bucurie!
Să nu uiți niciodată faptul că binele va câștiga mereu,
Că tot ce este-n lumea asta: e darul de la Dumnezeu.

Să nu lași ochii tăi să plângă, și totuși de o faci cumva,
Ai grijă,  ca întotdeauna să aibă cine-ți șterge lacrima.
Golește sufletul de suferință și în ocean arunc-o toată!
Și speră doar în viitor: la ziua aceea minunată!

Să nu lași sufletul să plângă, sau de o faci: fa-o puțin!
Să nu cumva să ți se umple frumosu-ți suflet de venin!

Căutând optimism

Ca un copil lumea în roz s-o vezi,
și să te bucuri de orice mărunțiș;
Ca un copil nevinovat să te distrezi,
și-n teatrul vieții să găsești un ascunziș.

Curând cortina va cădea și tu vei ști,
c-ai fost cândva copil, dar nu mai ești,
De ai putea-n maturitate rolul să ți-l știi,
că anii zboară indiferent de cum trăiești.

Pescărușii sunt altfel

Of! Pescărușii zboară liberi orișicând,
privind la ei mă copleșește acum un gând,
Nu au nevoi de bani sau alte obiecte;
se mulțumesc cu clipele prezente.

Sunt liberi, natura toată e a lor,
și-ntreaga viața o petrec în zbor,
Privind de sus se-ntreabă indignați:
de ce toți oamenii-s așa de complicați?

Cum oamenii aleargă toți neîncetat,
uitând ce-nseamnă a trăi cu-adevarat.
Căci niciodat' palat nu-nseamnă acasă
ci lucrurile mici fac viața mai frumoasă.

Pomul de Crăciun al copilăriei

Așa frumos împodobit cu multe beculețe
e bradu-mi de Crăciun,
Care oferă sărbătorii o noblețe,
și luminează sufletul nebun.

Lumină a copilăriei mele,
când fericire era simplă.
Și chiar dacă făceam belele,
în Crăciun bucuria era triplă.

Să mai trăim încă o viață,
și să fim iarăși copilași,
Și în fiecare dimineață
să vedem lângă brad un îngeraș.

Viață noastră efemeră

E mâine, o necunoscută,
și-un azi, acum, clipă prea scurtă.
Un infinit într-o secundă,
și clipa repede este trecută.

Cu timpul nu te poți juca
trecutu-i tot ce poți avea.
Căci viitorul nu e pus pe listă,
iar de prezent: oare exista?

Și după zeci de ierni geroase,
doar amintirile frumoase,
Ne sunt a noastră moștenire,
a unor clipe de trăire.

Gând și atât

Cum Soarele pe cer străluce'
și-a lui căldură o aduce,
Așa și viața aș vre' să fie:
într-o deplină armonie!

Cum ploaie face să rodească,
pământul tot să înflorească,
Așa aș vrea de s-ar putea,
în suflet să am liniștea.

Frumoasă floare

Cât de frumoasă e o floare,
scăldată-n razele de Soare!
Si-al ei parfum: o descântare,
în jurul ei mereu e sărbătoare.

Păcat că mult ea nu trăiește,
decât când cineva o prețuiește,
Zilnic să ude la a ei tulpină,
privind la ea să vadă o regină.

Modestă ea va fi mereu ca floare,
nicicând mândrie, aroganță mare,
Căci ea nu știe cât e de frumoasă,
și cât de mult în juru-i luminează.

Sfaturi de bine

Dureri și bucurii mereu pe-al nostru drum,
amestecate laolaltă cu vise efemere,
Vrem să renaștem iarăși din scrum:
Dar însă: nu toate muștele fac miere!

Șosele multe par a face viața minunată,
nu vrem să credem far' dovezi, că Toma,
Și încercăm prin ego, placerea limitată,
Însă: nu toate drumurile duc la Roma!

Este un timp de veselie și unul de tristețe,
unul să râzi cu poftă, în altul sufletul să plângă,
Poți fi plin de venin, dar și plin de noblețe,
însă e o zicală: nu tot ce zboară se mănâncă!

Poți fi frumos și bun dacă asta alegi să fii,
poți să răspunzi cu rău la rău, bine la bine,
Pentru a trăi frumos în viața ar trebui să știi:
de vrei lumea să schimbi: trebui' să începi cu tine!

Atâtea lucruri ne dorim mereu în astă lume,
multe îs' chiar aiurea, n-ajută chiar deloc,
De-am renunța la ele păstrând pe cele bune:
familia și prietenii: sa-i ai mereu pe primul loc!

Și cand trăind că într-o temniță, fără scăpare,
s-arunci cumva privirea către Dumnezeu!
Căci numai El îți poate da a sufletului alinare:
jumatea' paharului plină tu să o vezi mereu!

Prețul de plătit

Să faci ce este bine chiar de nu ești înțeles,
Cinstit până la capăt, asta-i al vieții sens.
Și să fii gata oricând, căci pentru a fi corect,
E-un preț ce trebuie plătit, dar tu ramai decent!

Furtună pe mare

Ce liniștită-i marea 'nainte de furtună,
se pregătește, se înarmează cu curaj,
Când cerul se-negrează și norii se adună
iar valurile mari pot sparge orice baraj.

Acel moment de pace, n-ainte de furtună,
sublim și-totdeauna dornic de dorit,
De-ar fi mereu o așa liniște nebună,
și-o pace-n suflet, mereu, fără vreun asfințit.

Dar furia furtunii lovește-n orice suflet,
iar pacea pentru o clipă zace îngenuncheată,
Cu atâta răutate lovește al furtunii vuiet,
iar vremea aia bună pare așa de-n depărtată.

Iar dacă ai puterea să vezi mai dincolo de nori,
departe de prezentul haos al furtunii cea haină,
Să stii că dincolo, în mâine, tu vei putea să zbori,
că haosul dispare și vine iarăși pacea cea divină.

Ca un copil

Cât de frumos să putem fi copii din nou,
să ne încânte fulgii mari de nea,
Să căutăm în jurul bradului cate-un cadou,
și să trăim în lumea ce-a de vise, undeva.

Să avem în suflet bucuria de Crăciun,
fără sfială să ne manifestăm gălăgios,
Să fim cât mai cuminți în noaptea de Ajun,
și să privim n-acel "nimic": cadoul prețios.

Păcat că anii trec și zboară fără milă,
și amintirile câteodată prea tare dor,
Să mai fac iarăși castele din argilă!
și-n ele să mă mut cat mai e timp, până nu mor.

Prăjiturica

O prăjitură ce-ndulcește sufletul,
să o creezi din zeci de alimente,
Dulceața ei ușor îmi poartă gândul,
la un festin cu gusturi prea decente.

Să aibe nucă și un pic de ciocolată,
să fie dulce și cât mai pufoasă,
Iar de nu o ieși ca prăjitura cea visat,
Să știi că pân' la urmă gestul doar contează.

Dar știu că vă fi mult prea bună,
căci muncă multă s-a depus,
Iar cui nu-i place, mai bine ar fi să tacă,
căci nimeni a-toate știutor nu a ajuns.

Of! Moș Crăciun

De unde vii tu Moș Crăciun,
de-ajungi abia în Ajun?
Mi-aduci cadoul meu dorit?
sau ești și anu' ăsta tot zgârcit?

Visul copiilor din lumea-ntreagă,
sau o minciună ce te leagă?
În fantezia iluziei mult prea adâncă,
când cred că tot ce zboară se mănâncă.

Și totuși visul în care Moșul vine,
în siguranță poate mă mai ține.
Dar știu, ca orice fals dintr-o revistă,
că Moș Crăciun de fapt nici nu există.

Regretele târzii

Atâtea gânduri și decizii luate prost,
și vise, și vorbe, iluzii și trăire,
Ca'ntr-un final să vezi al vieții cost:
cândva rămânem toți doar o amintire.

Să ridic poduri peste tulburi ape:
pare atât de nobil, dar și ireal,
Și să repar o scară ruptă, fără trape,
o! Cât de imposibil pare visul ideal!

Sunt petice și doar atât, nimic mai mult,
nu se mai poate repara o haină ruptă,
Captiv în neputință că într-un obscur cult,
visând mereu la șansa oportunități ne-avută.

Că într-o grădină plin doar de buruieni,
să caut printre gânduri doar o floare,
Și să-i miros parfumul printr-al zăpezilor troieni,
și acest gând frumos să-l urc până la Soare.

Sub zăpadă

Cât de frumoasă ești zăpadă,
cum ascunzi tot sub pătura-ți cea albă
Ca frumusețea poeziei din baladă:
ce-i tristă și cu melodia slabă.

Să ții ascuns sub tine mizeria întreagă,
și s-o distrugi până la primăvară,
Să luminezi apoi ființă bleagă,
să-i dai verdeață multă, nu povara.

Dincolo de oameni

Să vrei și să nu poți
e de apreciat cumva,
Să poți și să nu vrei
i'mai mult decât aiurea.

E un război în orice clipă
si-s victime colaterale,
Poți nărui ușor, în pripă
civilizații colosale.

Un singur fapt ca și un glonț
ce poate să ucidă,
Și trebui' ferecat cu-n mare lanț
în firea cea acidă.

În ochii se vede sufletul curat,
da'n ochii tulburii ce să vezi?
Lumina fulgerului aruncat,
și-un urlet gros, auzul să îl pierzi.

Nevoie mult prea mare e de pace,
și de liniste și-n pic de bucurie,
Dar fericirea într-un colț rănită zace,
și e pe moarte, și sufletu-mi o știe.

Vis și speranță

Oricâte vise aș avea,
realitatea vrea să le omoare,
Și dacă aș putea cumva
în vise m-aș muta, pot oare?

Dar e doar vis, sunt lanțuri:
grele ce mă leagă strâns,
Închis ca între large șanțuri,
și podul e de neajuns.

Cu cât sarcasm lovește viața,
și cât cinism ea ne oferă,
Să știi cât de frumoasă-i dimineața,
dar nesfârșita noapte mă disperă.

Poveri

Aș vrea să zbor peste probleme,
să fie cât mai simplă viața,
Atâtea ecuații și dileme
și seara, dar și dimineața.

Să fie simplu, e chiar plictisitor,
vreau planuri și am și niște vise,
Și vreau să cred mereu în viitor,
să văd cândva dorințele atinse.

Dar să fii prins în temniță e greu,
privind afară doar cu ochii minții,
Și ce poate e doar Dumnezeu,
să dea eliberarea ființii.

Să fie vară în suflet

Aș vrea să fie totdeauna vară
iar Soarele să-mi lumineze orice clipă,
Să nu mai vină niciodată seară,
și dimineața să mă poarte pe a ei aripă.

Și Soarele să ofere a lui căldură,
să îmi zâmbească zilnic luminos,
De parcă nicăieri nu ar fi ură,
doar liniște și bucurie: ce frumos!

Să nu mai fie iarnă niciodată:
afară, dar mai ales în suflet.
Să aleg doar ce-a fost bun cândva, odată,
iar restul să rămână doar regret.

Și ca o umbră ce se mișcă după Soare,
încet toată durerea să se micșoreze,
Cum umbra crește, apoi moare,
așa și bucuria durerea să o detroneze.

Dar știu că mai e mult pân' va fi bine,
și am decât o viață de trăit,
Că timpul zboară repede, iar Mâine,
nu este încă de găsit.

Tristă așteptare

Când acel gând mereu îmi vine,
că mai e mult pân' va fi bine,
Aș vrea totuși să văd acum pe mâine,
ca într-un vis ce-a mea speranța ține.

Înveșmântat în haine vechi și triste,
se îneacă sufletul la margini de ocean,
Și singură speranța mi-arată alte piste:
cântându-le către al inimii pian.

Urare în necaz

Să vezi prin dincolo de ceață,
să te inspire o scânteie,
Să guști a dimineților dulceață,
și dus să fii de o mirifică idee.

Să uiți de grelele poveri,
să mergi voios pas după pas,
Doar în suflet să aduni averi,
și să trăiești frumos ceas după ceas.

Dezamăgire

În suferinți' se naște viața,
și tot în suferință moare.
Degeaba e frumoasă dimineața
când știi că noaptea iar apare.

Să prinzi întreaga lume într-o clipă,
să vezi chiar dincolo de orice zid,
Să vrei să zbori chiar de ți-e ruptă o aripă,
și să plantezi pe orice câmp arid.

Alegerea de azi e drumul către mâine,
și ce-am ales demult acuma e prezent.
Să fi putut alege doar ce-i bine,
și ce frumos ar fi să fiu mereu atent.

Să știi și să-nțelegi

În niciodată nu e totdeauna
și nicăieri nu e oriunde,
Nu orice stea este ca Luna,
și nu știi mâine ce ascunde.

Într-un nimic să așezi totul
și să-l oferit doar cui merită,
De nu, să îți strângi cortul
zburând către iluzia dorită.

Să fii nepăsător în toate
și totuși să îți pese-ntotdeauna,
Nimic nu ai din toate adunate,
doar adevărul: e mai bun decât minciuna.

Să vezi prin întuneric o lumină,
și să discerni ce-i bun de ce-i trucat,
Să ai cu-adevarat în piept inimă,
și să iubești cu sufletul curat.

Singurătate tristă

Un pom, un simplu pom
crescut la margine de apă
Apreciat câteodată de vreun om
ce oglindirea i-o zărește de departe.

E falnic pomul și semeț
cu rădăcinile-i mereu udate,
Și comparat cu pomii din pădure:
nu vei găsi un altul mai măreț.

Dar vai! Atâta umezeală zace-n `trânsul
atâtea lacrimi în ascuns;
Și deși copacii din pădure îl divinizează
el știe doar atât: că este singur, lângă ape.

Mulți îl invidiază: mai falnic nu există,
și mulți ar vrea să fie ca și el.
Dar el tăcut, încet oftează:
"Ce bine-i Doamne în pădure, cu ai tăi!"

Oricât de bine alții l-ar vedea,
nu e o altă creangă să-l atingă!
Nu sunt alți pomi să rupă vântul,
și singur el își cântă gândul.

Zădarnic pare falnic, de invidiat,
umil își plecă crengile mai dure,
Și-n rugă Domnului de sus îi cere
măcar o zi să fie în Pădure.

Să simtă alt copac în preajma lui,
s-audă foșnetul a mii de frunze,
Și mii de păsărele, și fluturi, și furnici
să-i gâdile crenguțele-i plăpânde.

Măcar o zi să fie sfântă, nu ca alte..
să fie așa cum a visat dintotdeauna,
Că nu e singur și al nimănui,
că în sfârșit, măcar pentru o zi: trăiește.

Apoi.., de trăznet l-ar lovi,
sau oameni răi daca  l-ar ciopârți ață cu ață,
Nu ar fi trist, nici nu s-ar supăra,
căci a trăit o zi mai mult decât întreaga-i viață.

Dar pan' ce ruga i s-ar împlini,
tot singur în bătaia vântului turbat,
Și în zadar apreciat de alții,
Tot trist și singur, el și apa.

Din când în când mai uită visul,
și vede vreun copil ce-i rătăci,
El își ridică și coboară crengile-i frumoase
spre-a veseli copilul trist și necăjit.

Și-un singur zâmbet dacă vede
în ochii sinceri de copil:
Durerea lui cea mare se disipă,
și speră încă la o nouă zi.

Dar vai sunt zile cu ploi multe,
și el e singur lângă ape,
Iar milioanelor de picături de ploaie
el mai adaugă și lacrimile sale.

De-ar ști că niciodat' nu va ajunge
în mirifica pădure mult visată,
Ar prefera ca apele învolburate
să îl inghită dintr-odată.

Cu frunze, crengi și rădăcini,
nimic în locul lui să nu rămână,
Să nu răsară-n locul lui un alt copac,
să nu trăiască chinul lui, lună de lună.

Dar e un biet copac, un pom pe ape,
nu poate nici să plece, nici să moară,
Legat prin rădăcini de mal de ape,
ce își usucă seva zi de zi, și doare.

Și peste ani, mult mai târziu,
când locu-i va fi luat de alt copac,
O liniște și-o pace prea sublimă,
e tot ce va primi, el: un copac.

O picătură de existență

În miezul tumultos al mării
o pace-adâncă se găsește,
Ca într-un labirint plin de corăbii
ce în derivă se trezește.

Un vast imperiu de cuvinte,
o noimă plină, de doi bani,
Și ambalată-n falnice veșminte
rostogolindu-se`n tăcere peste ani.

Doar visul încă mai desparte
tăcerea vieții ireale,
De lumea cea sublimă și aparte
a fanteziei mele ideale.

Mă oglindesc pe luciul mării albastre
precum o stea în miez de noapte,
Și mă gândesc la toate acele astre
și la oceanul care ne desparte.

Și știu că efemer e totul
spre-un infinit și infinit de ani,
Că suntem prinși cu apa și cu focul
sper amuzamentul miilor de fani.