Singurătate tristă

Un pom, un simplu pom
crescut la margine de apă
Apreciat câteodată de vreun om
ce oglindirea i-o zărește de departe.

E falnic pomul și semeț
cu rădăcinile-i mereu udate,
Și comparat cu pomii din pădure:
nu vei găsi un altul mai măreț.

Dar vai! Atâta umezeală zace-n `trânsul
atâtea lacrimi în ascuns;
Și deși copacii din pădure îl divinizează
el știe doar atât: că este singur, lângă ape.

Mulți îl invidiază: mai falnic nu există,
și mulți ar vrea să fie ca și el.
Dar el tăcut, încet oftează:
"Ce bine-i Doamne în pădure, cu ai tăi!"

Oricât de bine alții l-ar vedea,
nu e o altă creangă să-l atingă!
Nu sunt alți pomi să rupă vântul,
și singur el își cântă gândul.

Zădarnic pare falnic, de invidiat,
umil își plecă crengile mai dure,
Și-n rugă Domnului de sus îi cere
măcar o zi să fie în Pădure.

Să simtă alt copac în preajma lui,
s-audă foșnetul a mii de frunze,
Și mii de păsărele, și fluturi, și furnici
să-i gâdile crenguțele-i plăpânde.

Măcar o zi să fie sfântă, nu ca alte..
să fie așa cum a visat dintotdeauna,
Că nu e singur și al nimănui,
că în sfârșit, măcar pentru o zi: trăiește.

Apoi.., de trăznet l-ar lovi,
sau oameni răi daca  l-ar ciopârți ață cu ață,
Nu ar fi trist, nici nu s-ar supăra,
căci a trăit o zi mai mult decât întreaga-i viață.

Dar pan' ce ruga i s-ar împlini,
tot singur în bătaia vântului turbat,
Și în zadar apreciat de alții,
Tot trist și singur, el și apa.

Din când în când mai uită visul,
și vede vreun copil ce-i rătăci,
El își ridică și coboară crengile-i frumoase
spre-a veseli copilul trist și necăjit.

Și-un singur zâmbet dacă vede
în ochii sinceri de copil:
Durerea lui cea mare se disipă,
și speră încă la o nouă zi.

Dar vai sunt zile cu ploi multe,
și el e singur lângă ape,
Iar milioanelor de picături de ploaie
el mai adaugă și lacrimile sale.

De-ar ști că niciodat' nu va ajunge
în mirifica pădure mult visată,
Ar prefera ca apele învolburate
să îl inghită dintr-odată.

Cu frunze, crengi și rădăcini,
nimic în locul lui să nu rămână,
Să nu răsară-n locul lui un alt copac,
să nu trăiască chinul lui, lună de lună.

Dar e un biet copac, un pom pe ape,
nu poate nici să plece, nici să moară,
Legat prin rădăcini de mal de ape,
ce își usucă seva zi de zi, și doare.

Și peste ani, mult mai târziu,
când locu-i va fi luat de alt copac,
O liniște și-o pace prea sublimă,
e tot ce va primi, el: un copac.