Cât de frumoasă ești speranță și cât de mult ne mai prostești,
Căci viața e așa cum e, în rest: iluzii omenești!
La ce atâtea vise și dorințe utopice și făr' de sens?
Când am putea trăi-n noroi, care oricum e-atât de dens?
De nu am fi ştiut viața cum ar fi trebuit să fie,
Așa frumos am fi trăit, oh! sfântă nebunie!
Însă, așa anii tot trec și viața ni se duce,
Și din sperante și iluzii rămâne un morman, si-o cruce.
Și-atunci! Ce-i de făcut? Oh! Minunată ignoranță!
Să nu îți pese niciodată dacă ești rege sau o zdreanță.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu