Atâția oameni mor zi după zi fără o logică anume,
Unii sunt înecați în deznădejde, alții 'necați de-ai mării spume.
Alții trăiesc. Par a o duce bine, fără griji, având de toate,
E oare al lor merit? Or viața random bucurii împarte?
Să știi că ești o voce în pustie, o poezie în afonă scrisă,
O picătură în a deșertului întindere aridă și încinsă,
Un șir de numere fără vreun rost după o virgulă depuse,
O simplă melodie tristă 'ntr-un cântec de vioară ascunsă.
E trist când toți se urcă-n trenul de mai bine
Și eu rămân în urma lui privind absent la a lui șine.
Lovit de neputința ce sufletul mi-l schilodește,
Învinuindu-mă pe mine pentru destinul care mă pândește.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu