Să-și ducă viața în rolul celor dărâmați.
În scena teatrului ad-hoc numită lume,
Unde adevărat că fericirea n-are nume.
Și câteodată privind oglinda cu dispreț,
Știind că orice strălucire are-un preț,
Și cântărind decizii neluate la-ntamplare,
Eșecul este cel ce doare cel mai tare.
E poate un blestem sau poate e destin,
Sau poate un scenariu foarte ieftin,
Nu înțeleg, nici nu voi ști vreodată,
Sau poate mintea mea e prea ciudată!
Dezamăgire și tristețe și amărăciune,
Nu le pot ignora, nu am atâta înțelepciune.
Și-am obosit. Să mai visez, să mai gândesc,
Am obosit, nici poftă n-am să mai trăiesc.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu