Când toate păsările își i-au zborul

Când toate păsările își iau zborul
Iar eu rămân pe loc blocat cu dorul,
Privind în urmă lor cu lacrimi pe obraz,
Cu sufletul pustiu și gol de-așa necaz.

Împotmolit si dărâmat de-atâtea piedici,
Zadarnică-i dorința să mă ridic de-aici!
E neputința. Poate cea mai grea durere,
Prin ea orice fărâmă de speranță piere.

Și zboară toți spre țara de mai bine.
Eu parcă nu mai pot să-aștept pe mâine.
Iar azi e sumbru, dezolant și sec.
Și pot doar în oceanul veșnic să mă înec.

Și poate cineva 'ntr-o zi își va aminti
De un defect și un ratat cu ochii vii,
Ce locu' în ăsta lume nicicând nu la găsit,
Trăind frumos numai în visul fericit.

Mai este ceva sacru?

Mai este ceva sacru-n astă lume,
Când toți sunt doar pe al lor interes?
Copii abandonați aiurea de-a lor mume,
Familii destrămate fără sens, făr' de-nțeles.

Când unii căuta iubirea o întreagă viață,
Iar alții cand o au își bat joc și doar profit'.
Respectul e prea rar și-i doar de suprafață,
Și doar celor ce sunt puternici le e atribuit.

Mai este oare-n lumea asta ceva sfânt?
Când pentru bani se vinde și fratele cel bun?
Când milă și compasiunea: doar vorbe-n vânt,
Și singur interesul egoist e ce contează acum.

Nu mai pot!!!!!!!!!!!!!

Am uitat să mai trăiesc, să mai fiu vesel,
Mergând pe-atâtea drumuri, doar în paralel.
Când libertatea e dincolo de ușa cea deschisă,
Dar eu nu pot păși, ceva îmi ține inima închisă.

Mormane întregi de gânduri ce tot mă năpădesc,
Plus zeci idei și informații pe care zilnic le citesc,
Nu fac decât confuzie s-aducă în mintea-mi obosită
Și nu mai pot să cred imaginea aceea fericită..

Dezamăgirea ... Parte a vieții mele ... de neînțeles,
Blocând spre viitor din partea-mi orice interes.
Și-s zile cu durere așa de-adâncă și de mare
Încât ajung să cred că moartea e-o binecuvântare.

Aud și văd prea mult

Dac' aș putea s-aud doar ce-mi convine
Aș locui în țara fără stress și azi și mâine.
Urechile însă aud și ochii-mi văd prea multe,
Orgolii mari, comploturi, și perspective prea urâte.
Căci lupii întotdeauna se-mbracă la costum,
Dincolo de-a focului căldură mereu fi-va și fum,
Și sub un zâmbet ce pare cald și binevoitor
Poate ascuns fi un caracter urât, devorator.
Degeaba lecții multe-n al altor oameni vieți,
Căci fiecare învăță în ritmul lui, cu pași înceți.
Și-i tare greu să faci mereu ceea ce e corect
Când prețul e prea mare în viitor și în prezent.
Și lângă noi oamenii cu aceleași vechi probleme,
Legați cu aceleași milenare lanțuri și dileme,
Deși răspunsul și rezolvarea-i mult prea simplă
Aleg mereu calea ce-a grea: pistolul pus la tâmplă.
Și tragedie după tragedii dând cu piciorul la ce-i bun
Trăind în fantezii stupide și în iluzii pline de venin,
Neobservând la timp comorile ce ne-nconjoară
Plângând abia când s-au dus, și astfel timpul zboară.
Și ochii văd, atâta egoism și răutate și mândrie,
În prea puțini se mai zărește acea' sfântă omenie.
Și totuși printre mii și mii de buruieni și spini,
Din loc în loc găsim și flori și pomi sublimi,
Și dacă ai norocul să poți să fii de ei înconjurat
Ești fericit, și-i mai frumos decât vreodată ai visat.

Către o viață mai bună

Toți alergăm către o viață mult mai bună,
Să izbutim ieșirea de la beznă la lumină.
Dar lumea asta câteodată ii așa sucită
Și nu găsim o oază de rătăcirea ei ferită.

Găsim departe dar chiar și lângă noi
Oameni cu suflet bun, alți la suflet goi,
Oameni bogați și avari din cale-afară,
Dar și unii săraci cu-o viața prea amară.

Sunt oameni super educați, inteligenți,
Învecinați cu cei la orice școală corijenți.
Oameni puternici și foarte sănătoși,
Iar alții slabi, și mai mereu bolnăvicioși.

Și mai găsim oameni în lumea asta mare
Ce din plăcere calcă pe alți oameni in picioare.
Dar și cei care la nevoie își riscă a lor viață,
Spre a salva pe alții de-a nopții fortăreață.

Și printre ei cu bucurie, alții cu durere
În nesfârșită alergare pe două emisfere,
Mă situez și eu în lumea cea străină
Și caut și aștept ieșirea de la beznă la lumină.

Zile și nopți nedormite

Sunt zile și nopți nedormite
Sunt visele adânc prăbușite.
Sunt clipele din viața mea,
Cu tot cu necazul din ea.

Tristețea-i adâncă durere,
E-n sufletu' meu, și nu piere.
Iar câteodată-i copleșitoare,
Pustiul îi dens, și prea mare.

Și lacrimi ce curg pe ascuns,
Și întrebări ce nu au răspuns,
Și nici să aștept nu mai pot
Căci sunt un om nu robot.

Viață mi-e gri

Nu m-am născut să fiu bogat,
Însă nici la nefericire condamnat.
Și totuși lupta asta tot mai grea,
Mă întreb de-oi reuși cumva, ceva.

Of! Zi de zi alte probleme amețitoare,
Și tot aștept, și-aștept să văd iar Soare.
Degeaba încerc să mă auto amăgesc,
Nu prea-i deloc roz viața ce-o trăiesc.

Unde ești fericire că nu te mai zăresc?
Luași garderobă nou să nu te recunosc?
Și mint și-n stânga, în dreapta, și pe mine,
Că-s fericit, și o duc foarte bine.

Dar oare cât putea-voi rezista așa
Străin fiind mereu de fericirea mea?
Căci simt în sufletu-mi doar neputință,
Oarbă durere stăpână pe a mea ființă.

Mă amăgesc mereu cu ziua care vine:
'Ceva se va schimba și va fi bine!'
Însă trec zilele, chiar cum trecură toate,
Și e parcă mai rău: necazuri adunate.

Și cum să merg eu demn cu fruntea sus,
Când dărâmat de supărare zilnic îs?

Viața și menirea

Nu există și nu va exista nicicând
Rețetă pentru viața pe pământ.
Venim pe lume singuri, străini și goi,
Și tot așa după un timp plecăm 'napoi.

Dar între naștere și-a noastră moarte
Nu-ncape viața noastră în vreo carte.
Trăim și bune, dar și foarte multe rele,
Depinde însă cum ne raportăm la ele.

Și în zadar visam că nu-s degringolade,
Cand îți dorești ceva: din cer nu cade.
Iar de-ar cădea și gata împachetat
Făr' vreun efort, va fi total nerespectat.

Iar drumul nostru ar putea fi mult mai lin
De nu ar fi himerele cu-al lor venin.
Astfel privim din cușcă pe fereastră,
Și nu putem vedea menirea noastră.

Avem puterea să transformăm un vis
Într-un magnific, splendid Paradis.
Dar Paradisul nu va putea fi construit
Dacă cu-o utopie l-am înlocuit.

Gânduri și confuzii

Sunt lucruri imposibil de-nțeles,
Nicicând n-om ști de bine am ales.
Dar câteodată pur și simplu știm
Prin simplu fapt că-nsuflet noi simțim.

Și îndemnați de false idealuri prin iluzii,
Ne prăbușim cu tot cu suflet în confuzii.
Și blestemăm soarta și viața pe pământ,
Când singur vinovat e doar al nostru gând.

Degeaba cântă cucuveaua

Degeaba cântă cucuveaua iar cerul e întunecat,
Degeaba zeii cei tirani blestemele le-au aruncat,
Degeaba diabolic' planuri întemeiate-n miez de noapte,
Cât Soarele ieși-va mâine, orice abis rămâne-n spate.

Singur, fericit?

Nu este om făr' vreo poveste vastă
Căci fiecare dăm o luptă doar a noastră,
Și din afară povestea pare prea ciudată,
Și cui îi pasă de inima ce-a 'ndurerată?

Ești bun doar atât: cât poți să fii util.
Și dacă poți să pleci și capul, tot umil.
Și cine oare întinde-ți-va o mână
Măcar să-ncerce să te scoată din ruină?

E oare fericirea doar o alegere și-atât?
Indiferent de cât ai fi de doborât?
Arunci de ce-n singurătate fericit nu ești?
Și doar lângă anume oameni strălucești?

Frumos ar fi să ai bun ajutor în luptă,
Poverile să nu le cari târâș pe burtă,
Căci cât de groaznică situația ar fi,
Când nu ești singur ai forța de-a trăi.

Realitatea din oglindă

În lumea de oglinzi pictate
Pe interese structurate,
Atâtea tragedii nespuse
În poezii și cântece ascunse.

E Babilon în târgul mare,
Și un potop de informare,
Senzații și emoții controlate,
Aparent nevinovat manipulate.

Ca-ntr-o oglinda mereu mată
Vedem realitatea alterată.
Ne amăgim însă că înțelegem
Și că destinul noi l-alegem.

Acasă, vreau acasă!

Un loc unde să știi că ești Acasă
Unde se împlinesc visele cu adevărat.
Sublimă fantezie prea contagioasă
 Ce uneori distruge simțul structurat.

Nu este loc de original în planul vieții,
Sunt doar elogii surogatelor pustii,
Dar dacă vrei tot studiind pereții
Cumva uita-vei de peștișorii aurii.

E greu de înțeles când nu-s vocabulare,
Și nici cuvinte îndeajuns prin rime.
Sau când în rătăcite magic formulare
Găsim tezaur - gunoi pentru prostime.

Câteva ziduri chiar nu înseamnă Acasă.
Câteva versuri nu e neapărat o poezie.
Dar te-ai simți în siguranță ca țestoasă
Și n-ai mai investi atâta în prostie.

O inimă în piept și-un suflet invizibil,
Un orologiu strict ce bate la secundă.
Nu-i timp de pauze sau ca să fii sensibil
Căci azi la bursă unii visează să te vândă.

Și-atât de incitant e să poți fi pe podium,
Imaginea-ți: o mască așa frumoasă!
Atâtea like-uri precum un scump parfum,
Și totuși nici asta nu înseamnă Acasă.

Ceva lipsește, iar sufletu' ăsta vechi.
Îl peticim cu ieftin groaznice avatare,
Îi punem căști pentru protecție urechi,
Și-i dăm cu gips din cap până-n picioare.

Dar într-o zi prea mare fi-va nevoia de Acasă.
Și orice luptă nu va mai conta deloc.
Singură vocea caldă, blândă, serioasă:
Va oferi lumină și căldură cu-al ei foc.

Menirea noastră pe pământ

Să îți găsești un scop în viață
Menirea ta pe-acest pământ,
Aprecia-vei dâra de speranță
Ce îți animă al tău gând.

Fiece lucru are rostul lui în lume,
Fiece om un rol în teatrul vieții.
De îți pierzi drumul pe cărări nebune
Vei înțelege prea târziu ce spun poeții.

E seara, mai târziu .. dimineață,
O zi vine grăbită după altă zi.
Și scopul și menirea cea măreață
Se poate pierde pentru veșnicii.

Frumoasă plictiseală

Sunt zile așa triste și nopțile prea albe, de coșmar,
Și caut clipele frumoase însă le caut în zadar.
Și-abia acum realizez ce de dorit sunt cliele banale,
Cu zilnice rutine plictisitoare și adesea chiar banale.

Mă doare în cot de dușmani

Mă doare-n cot de voi cei care
Nu vreți decât să profitați de noi.
Și vă cuprinde-o ură foarte mare
Când noi nu facem cum vreți voi.

Degeaba țintuiți în noi cu dușmănie
Și coaceți răzbunarea-n ceva planuri.
Căci peste bot veți fi loviți cu pribegie
Fiindcă viața ține soarta strâns în hamuri.

Azi sunteți tari și totul vouă se cuvine,
Mâine... în șanț și nimeni nu vă plânge.
Dar poate e-adevărată vorba care vine:
Ce azi sădești mâine aia tu vei culege.

Frumoase zile plicticoase

Sunt zile așa triste și nopțile prea albe, de coșmar,
Și caut clipele frumoase însă le caut în zadar.
Și-abia acum realizez ce de dorit sunt cliele banale,
Cu zilnice rutine plictisitoare și adesea chiar banale.

Drumul vieții noastre

E drumul vieții noastre o necunoscută:
Banală amintire peste veacuri mută,
Troiene de iluzii și vise prea deșarte,
Când azi este aici iar mâine e departe.

Atâtea remușcări ale erorilor făcute,
Apăsătoare nostalgii a vremilor trecute.
Prezentul este aspru și tare-ngreunat,
E bântuit de poza raiului nostru șifonat.

Și poate viitorul ceva nobil să aducă?
Cumva sufletul la fericire să-l conducă?
Să uite de necazul din trecutul profanat,
Și suferința s-o înece-n al abisului palat?

Cu siguranță Da. Însă mai înainte
Să-ncep s-apreciez cele mărunte!
Lucruri ce par prea simple și neincitante,
Care de fapt sunt singurele importante.

Căci drumul vieții se măsoară-n clipe,
Clipe ce se disipă pe a neantului 'aripe.
Dar clipa prețuită: devine a mea comoară,
O armonie sfânta pe imnuri vioară.

De ziua femeii

Tu Femeie ființa miraculoasă,
Tu ce faci viața mai frumoasă,
Astăzi o dată-n an cand este ziua TA
În dar macar o floare poate vei avea.
Deși meriți mai mult decât o floare,
Meriți să fii ca raza cea de Soare:
Mereu iubită, respectată și apreciată,
Admirată, răsfățată și mult adorată.
Căci dacă viața nu-i mereu frumoasă
Măcar de ziua Ta să fii mai norocoasă!
La mulți ani tuturor femeilor!

Femeia ființă minunată

Dedicație tuturor femeilor cu ocazia zilei de 8 martie

Femeia spala, calcă și gătește,
Face copii și apoi îi crește.
În casă este menajeră neapreciată
Iar în societate ea cu greu răzbate.
Dar cine poate rolul ei să-l nege?
Chiar de ar da în acest sens o lege.
Mereu frumoasă ea trebuie să fie
Și glasul ei mereu o melodie.
Măcar de ziua ei lumea cea misogină
Ar trebui să-o 'ncoroneze ca regină.
S-o facă să se simtă femeie, specială,
Nu doar imaginea vulgar comercială,
Nu slugă, nici surogat de complezență,
Ci la adevărata ei valoarea-n excelență.

Lumea asta strâmbă!

Cum lumea asta strâmbă s-o înțeleg,
Din haosul dulce-amar ce oare să aleg?
Când Nimicul este cel mai important,
Iar Adevărul de minciună-i strâns legat.

În multe zâmbete pe care le-ai văzut,
Ascuns zac suflete pierdute în trecut,
În gesturi blânde, pline de compasiune,
Adesea sunt intenții ... cu altă rațiune.

Promisiuni deșarte: prietenii pe viață;
Ochii ce nu se văd sunt scufundați în ceață.
Și legături de sânge: surori sau frați "vegani",
Iubirea are frână: căci totu-i pân' la bani.

Să ai încredere în cineva mai mult decât în tine:
Curată nebunie pare pentru aproape chiar oricine.
Făcând ce e corect vei avea false reclamații
Când alții își bat joc și tot ei sunt apreciații.

Cuvintele nu-s doar cuvinte

Cuvinte care dor, și dor atât de tare,
Spuse la nervi sau uneori la supărare.
Cuvinte ce distrug încrederi și relații,
Cuvinte. Câteodată simple aberații.

Cuvinte ce înalță și care construiesc,
Cuvinte spuse aiurea, și care plictisesc,
Cuvinte ce au darul doar să manipuleze,
...să înjosească, să păteze, să trădeze.

Cuvintele sunt armă sau medicament,
Alese și folosite la timpul potrivit, atent,
Pot ridica din deznădejde pe oricine,
Cuvintele pot fi comoara către: Bine.

Cuvântul este astăzi armă-n mana ta.
Cu el poți dărâmă sau poți încuraja.
Cuvântul e la tine, așa va fi mereu,
Ce vei face cu el: alegerea e-n dreptul tău.

Am tot sperat

Am tot sperat ... m-am tot dezamăgit,
Deși ... și visele au rostul lor.
Am incercat prea multe, și .. am obosit:
Acu' mă las purtat de val spre viitor.

Am tot sperat ... speranța mea frumoasă,
Și visele cu care mă îmbii.
Și încă mai încerc, atât! măcar odată,
Să trec peste a vieții ironii.

Picătură de viață

Ca o mașină abandonată în parcare,
Ca un tricou în șifonier uitat cu anii,
Sau ca o amintire abandonată în uitare,
Așa valoare au toate, chiar și banii.

Poate că azi suntem pe culmi de glorii,
Poate că ne vedem un fel de împărați,
Uitând că toți am fost cândva copii,
Și toți vom fi la rândul nostru secerați.

Ce este viața? Și cine s-o explice poate?
Venim în ea cu greu, străini și goi,
Și tot așa plecăm uitând de tot și toate,
Și doar tăcerea va pluti în veci în noi.

Și mă gândesc la visele-mi create,
La zeci dorințe și cum să le înfăptuiesc:
Greșeală! Nicicând nu voi avea de toate,
Și trebuie să-nvăț doar simplu să trăiesc.

Viața după dezastru

E tristă valea după așa furtuni,
Se tot aud triste previziuni,
Să îngrozească sufletul lovit,
De unde de mult pacea a fugit.

Și doar speranța mai poate oferi,
Soluția prin vise aurii.
Prin vis mai cred cumva în viitor,
Căci visele sunt vise și nu dor.

E reconstrucția greu de făcut,
S-ajungi din nou la tot ce ai avut.
Și cine oare-n lumea asta mare
Ar înțelege cât de mult mă doare?

Să zic că tot rău e spre bine!
Așa o fi: safire și rubine.
În loc de liniște și fericire,
La bursă fluctuații în neștire.

Zile și zile, atât

Sunt așa zile, când totul pare bine,
Doar pare,
Când rezolvarea de la sine vine,
O simplă întâmplare.

În rest o luptă prea obositoare
Nesfârșită,
Și-un șir întreg de vise trecătoare,
Prăbușite.

Că doar speranța poate să susțină,
Singură,
Nevoia de-a continua lupta haină,
Plină de ură.

Blestemata sărăcie

O blestemată sărăcie ce foamea-n case o aduci,
Atâția oameni amărâți ce în zădar tot își fac cruci.
Blestemul tău perpetuat din generații neîntrerupt
Distruge tot pe dealul vieții șerpuit și-atât de-abrubt..

Puțini în viață vor reuși cumva să rupă al tău lanț,
Din sărăcie n-sărăcie și din colibă drept în șanț.
Și în zădar muncești o viață ca slugă la vreun boier avar,
Pentru ca-n anii bătrâneții să îți plângi tinerețea în zadar.

Și-oricât aș vrea să scap de tine, să mă ridic cumva,
Observ că bine te-ancorași hrănindu-mi neputința mea.
Ca și un cancer tu distrugi orișice suflet, din interior,
Și doar în lumea viitoare putem visa la viitor.

Nu pierde niciodată speranța

Când ești prea supărat pe viață și pe tine,
Observi că singură speranța te mai ține.
Nu pierde niciodat' speranța și nu pierde visul
Chiar dacă nu mai poți și mi te podidește plânsul.

Știu că e greu să crezi că într-o zi va fi și soare,
Când neputința ce te roade pare atât de mare.
Dar trebuie să treci și peste aste' grele zile,
Să crezi și să te lupți pentru momente mai docile.

Să poți să speri

Să poți să stai nepăsător când viața-ntreagă se destramă,
Să ai puterea să mai crezi în viitor după această tristă dramă!
Când neputință strigă, și urlă disperată pân' la cer
Și vezi că ești închis iar cheile le-a aruncat un temnicer.

Să poți să speri că mai aduni din cioburi bucată cu bucată,
Că poate pas cu pas mai reclădești ceva
și poate că odată,
Va fi aproape ca-nainte, deși în suflet știi prea bine că nu e așa,
Că niciodată nu se va putea să fie cum a fost demult, cândva.

Nu am pretenții de la nimeni

Să fii înconjurat de oameni și totuși singur să te simți!
Un păcătos proscris amestecat aiurea între "sfinți".
Nu am pretenții de la lume, nici ajutor nu le mai cer,
Că-n juru-mi îs oamenii mari, eu doar un amărât șomer.

În zadar muncă

Câteodată nici nu mai știu cum e bine,
Să zic mereu, mereu că poate mâine,
Și mâine vine și se duce ca și ieri
Și parcă drumul e spre nicăieri.

În vis întotdeauna totul e incredibil de ușor,
Fără restricții multe, precum o pasăre în zbor.

Ceva lipsește

Chiar dacă nu aș ști
probabil aș simți,
Că scârțâie ceva
în viața asta.

Că trebuia altfel să fie
dar oare cine știe?

Mie dor de acel bine
ce încă nu mai vine!

Probleme zilnice

Atâtea întrebări fără răspuns, atâtea zeci dileme,
Când vom scăpa și noi odat' de miile probleme?
Căci fiecare zi mereu ne-aduce o nouă supărare,
Și ne simțim așa închiși în trista închisoare.

Dar dacă vom privi atenți la orizont în depărtare,
Vom constata cu șoc, că lumea noastră-i multe mai mare.
Că fiecare dimineață ceva foarte frumos ne-aduce,
Și dacă vrem putea vedea doar partea asta dulce.

Fugi de unii oameni!

Fugi, fugi mereu și tot mereu
de oamenii făr' Dumnezeu.
De cei ce vorbesc însă nu spun nimic,
de cei ce văd mereu doar întuneric.
De cei ce-aud doar bârfele,
Și 'cată doar belelele,
și iubesc doar lovelele.
Și fugi mereu de sufletele reci,
De inimile ce sunt seci,
pe veci.

Privește să vezi!

Pieptul în fața și capul sus,
Așa, să vezi tot ce-i ascuns!
Că cei adevărat frumos nu claxonează,
Ci se observă, când inima vibrează.

Melancolie, era odată

Și riftul se mărește, hotarele se-nalță tot mai sus,
Iar sufletul amar disperă, căci viața merge spre apus.
E-atât de trist .. , nimic nu va mai fi la fel,
Și-acum pășim spre nicăieri, fără un gram de țel.
Da poate există viață după moarte,
Iar nu suntem o simplă pagină de carte.

Trăiește-ți viața frumos

Și lumea e din ce în ce mai desfrânată,
Mă-ntreb unde e dragostea de altădată?
S-au dus: iubire, armonie, și atașament,
Și-n locul lor avem plăcerea de moment.
Loialitatea este azi privită: demodată,
Familia nu prea mai este sfântă c-altădată.

Am învățat în viață că totul se plătește,
Și oricum ar fi: viața inîntotdeau se trăiește.
E o greșeală mare tu să rămâi blocat,
Mai bine mergi 'nainte cu sufletul curat.

Atâtea bucurii mărunte ce viața îți oferă,
Apucă-le pe toate că lumea-i efemeră!

Viața-i un dar divin, și una singură ea este,
Noi suntem zi de zi supuși la cât mai multe teste.
Dar trebuie să știm să mai trăim și azi, și pentru noi,
Să ne ferim mereu de compania oamenilor răi.

Și cum ar fi de tristă sau sublimă,
O viață avem, să o tratăm ca pe-o regină.

Și plouă sufletul

Și plouă câteodată cu lacrimi din ochii noștri triști,
Și ne prefacem că ni-i bine ca niște buni artiști.
Dar plouă câteodată afară cu găleata
În ton cu-al nostru suflet, și vrea să spună gata!
Și cerul cu noi plânge simțind durerea noastră
Și vrea să ne tot spună: 'ntr-o zi vom fi ferice acasă!

Să ai speranță

Când simți că nu mai poți, că viața te fărâmă,
Ridică-ți capul din pământ și stelele adună,
Și chiar de acum nu vezi speranță pentru tine,
Îți garantez că va veni și-un mâine cu mai bine.

Cândva va fi mai bine

Și când va fi să vină, frumos în viața mea,
o oază de lumină, eu să pășesc spre ea,
Să uit trecutul aspru și greu, și-ntunecat,
să văd din ape tulburi minunea de uscat.

Obosit de căutare

Nicicând nu am simțit atâta dor,
dor de frumusețe și lumină.
Și cred că am îmbătrânit și mor
cu inima flămândă și nebună.

Cât aș putea să mai îndur
atât cinism ce viața îmi oferă,
Fugind mereu după un țel prea pur,
dar negăsind, of! Mă disperă.

Blestemata sărăcie

Sărăcie

O blestemată sărăcie ce foamea-n case o aduci,
Atâția oameni amărâți ce în zădar tot își fac cruci.
Blestemul tău perpetuat din generații neîntrerupt
Distruge tot pe dealul vieții șerpuit și-atât de-abrubt..

Puțini în viață vor reuși cumva să rupă al tău lanț,
Din sărăcie n-sărăcie și din colibă drept în șanț.
Și în zădar muncești o viață ca slugă la vreun boier avar,
Pentru ca-n anii bătrâneții să îți plângi tinerețea în zadar.

Și-oricât aș vrea să scap de tine, să mă ridic cumva,
Observ că bine te-ancorași hrănindu-mi neputința mea.
Ca și un cancer tu distrugi orișice suflet, din interior,
Și doar în lumea viitoare puteam visa la viitor.

Așteptarea

De-ar fi s-astept la infinit
eu tot speranta as avea,
Si la al drumului sfarsit
tot asteptarea e a mea.

Necunoscand ce e rabdarea,
am invatat-o asteptand,
Si-am fost lovit de supararea
de-a astepta mereu, tot stand.

Made in 2001

E primăvară

Și în sfârșit e primăvara
Vor fi și flori și păsărele,
De dimineață pân' spre seară
Pe-nmugurite rămurele.

Toată natura minunată
Vibrează acum plină de viață,
Acum că iarna-i terminată
Pământul are iar verdeață.

Și sufletul respiră iară
Cu-n optimism nebun,
Și așteptând să vină vară
Să treacă greul de acum.

E primăvară! Ce frumos!
Și sufletul se simte-n siguranță.
Un suflu nou de viață, viguros
Pavează viitorul cu speranță.