Înapoi

Și în zadar pășim spre înainte
Când cei ai noștri ne trag înapoi.
Nu mai ai chef de nimic, și-n minte
Gândul indiferenței apare acu' vioi.

Nimic nu va mai fi la fel

Ce tristă e această frază:
"Nimic nu va mai fi la fel!"
Căci inima îți devastează
Și zilele curg seci și fără țel.

Iar visele se prăbușesc subit,
Căci tot ce-a fost nu va mai fi,
Pustiu și trist e sufletul golit,
Și în zadar încerci a te minți.

Și amintirea zilelor frumoase
E tot ce mai rămâne peste ani.
Și-n tot mereu în zilele ploioase
Melancoliile atacă ca dușmani.

Frumos în viață

Avem în viață lucruri ce sufletul ni-l frânge,
Și trist este să vezi o inimă ce plânge.
Dar dincolo de multă amărăciune și durere,
Sunt lucruri minunate ce ne-aduc  mângâiere.

Sunt florile multicolore cu al lor parfum,
E muzica al sufletului minunat costum,
E o ieșire-n parc cu ai tăi în zilele senine,
E-un zâmbet cald sau un cuvânt de bine.

Sunt planuri, vise, idealuri ce ne motivează,
Chiar dacă într-un fel viața le sabotează.
Sunt cei apropiați pe care îi iubim,
Și ei ne-aduc mereu plăcerea să trăim.

Și voi pleca

Și voi pleca curând, cumva aiurea,
Contează doar ce las în urma mea.
Ce am făcut și cum, în orice-mprejurare,
Asta contează, și mare importanță are.

Poate că nu las vreo mare moștenire,
Și sigur nu-i dezastru pentru omenire.
Căci valuri ce sparg de țărm îs zilnic,
Și-n locul lor vin alte valuri ritmic.

Și chiar nimeni nu este nou sub Soare,
Aceleași vechi istorii care sincer doare,
Aceleași vechi greșeli și zeci iluzii
Când tu vezi binele acolo unde nu-i.

Nu cred că lumea asta se va schimba
Indiferent ce lecții dure vor urma.
Doar câteva remixuri un pic modificate
De alte vremuri și decoruri colorate.

Ca Soarele ce luminează

Măcar e cald și bine căci e vară
Și ar fi timpul ca durerea să-mi dispară.
Și totuși, atâtea sunt ce nu sunt bune
De-mi vine să iau zborul spre-altă lume.

Însă e soare, și căldură lui mă-ncurajează,
Întocmai precum razele-i ce luminează,
Să nu-mi mai plâng de milă, să-ncetez,
Că-n jurul meu și eu trebui' să luminez.

Și dacă vreodată

Și dacă vreodată sufletu-ți va fi pustiu,
Și ceru-n plină zi îl vei vedea în cenușiu,
Și dacă totu-ți va părea aiurea, fără rost,
Și ești blocat gândind mereu la ce a fost,
Și dacă viața ta e altfel decât ai vrea să fie,
Nu dispera! Fii bucuros, ești unul dintr-o mie!

Privește atent pe lumea toată-n jurul tău,
Înlătură iluzia menită să îți facă rău,
Ei sunt blocați și plafonați la mediocritate,
Tu poți păși însă mult, mult mai departe..
E greu doar începutul găsind menirea ta,
Și încet, încet, de-ai vrea vei străluci, vei radia.

Of! Și vine seara

Of! Și vine seara, și iar nu pot să dorm,
Sunt gânduri ce alungă orice somn.
Cât poți să mai înduri tu inimă pustie?
Și până când atâta, atâta nebunie?

Nimic nu îmi mai place, totul pare străin,
Nu-mi mai găsesc nici locul în sfera de venin,
Și cât aș vrea să evadez să uit de toate,
S-o i-au iar de la zero, undeva departe.

Fericire ești departe

Pustiul a rămas a mea traină zestre,
Și sufletu-mi zace lipit de ferestre,
Și ziua și noaptea privind spre șosea,
Sperând fără tihnă în revenirea ta.

Dar tu ești plecată a mea fericire,
Departe-ntre astrele reci fără iubire.
Și știu că acolo între stele' sclipii
Tu crezi că ți-e bine, dar oare-ți va fi?

Și până departe e calea prea lungă
Precum harta lumii trasată de-o dungă,
Precum diferența între vis și trezire,
Așa e și viața făr' un strop de iubire.

Ce mult te iubesc!

Când ochii tăi sunt triști, trist e și sufletul în mine,
Când ești departe și nu-i văd, îmi e teribil dor de tine.
Când știu ce mult tu mă iubești, sufletu-mi tresaltă,
Iar ziua este mai frumoasă, lumina ta o face caldă.

În orice zi și-n orice loc de știu că sunt cu tine,
Nu-mi pasă de e ger sau cald, este atât de bine!
Iar dacă tu vreodată vei pleca și nu te vei întoarce,
Lângă infern voi coborî și-acolo sufletu-mi va zace.

Să fiu nepăsător

Încerc din răsputeri și câteodată reușesc,
Să fiu nepăsător și să nu-mi pese de greșesc,
De o fac eu sau alții, sau poate chiar viața,
Cu o zi bună, alta rea, și-i tot ce am: speranța.

O viață de nefericire

Probabil unii oameni sunt damnați
Să-și ducă viața în rolul celor dărâmați.
În scena teatrului ad-hoc numită lume,
Unde adevărat că fericirea n-are nume.

Și câteodată privind oglinda cu dispreț,
Știind că orice strălucire are-un preț,
Și cântărind decizii neluate la-ntamplare,
Eșecul este cel ce doare cel mai tare.

E poate un blestem sau poate e destin,
Sau poate un scenariu foarte ieftin,
Nu înțeleg, nici nu voi ști vreodată,
Sau poate mintea mea e prea ciudată!

Dezamăgire și tristețe și amărăciune,
Nu le pot ignora, nu am atâta înțelepciune.
Și-am obosit. Să mai visez, să mai gândesc,
Am obosit, nici poftă n-am să mai trăiesc.

S-a dus copilăria

S-a dus copilăria mea cu tot cu vise,
Și-n locul ei o viață cu capcane întinse.
S-a dus și fantezia unei lumi frumoase,
Tot ce-a rămas sunt orizonturile joase.

Probabil fiecare-n lume are rolul său,
Și poate fericirea e să-l știu pe-al meu.
Însă nu știu și încă nici nu am aflat
Ce rol am eu în lumea asta de rahat.

Să fii străin și neînțeles în a ta casă,
Deși știi bine ce ar însemna Acasă,
Și înțelegând cum că mai mult e interzis,
Și-i amăgire să tot vrei un paradis.

Fiind copil puteam visa că o să zbor,
Eram convins că o voi face-n viitor.
Dar după atâția ani târâș pe coate,
Nici mersul drept parcă nu se mai poate.

Și văd în jurul meu oameni ce zboară,
Și oamenii cu-o viață simplă și ușoară,
Ei și-au găsit menirea lângă fantezie.
Iar eu doar mâzgălesc trei rime-n poezie.