Urare în necaz

Să vezi prin dincolo de ceață,
să te inspire o scânteie,
Să guști a dimineților dulceață,
și dus să fii de o mirifică idee.

Să uiți de grelele poveri,
să mergi voios pas după pas,
Doar în suflet să aduni averi,
și să trăiești frumos ceas după ceas.

Dezamăgire

În suferinți' se naște viața,
și tot în suferință moare.
Degeaba e frumoasă dimineața
când știi că noaptea iar apare.

Să prinzi întreaga lume într-o clipă,
să vezi chiar dincolo de orice zid,
Să vrei să zbori chiar de ți-e ruptă o aripă,
și să plantezi pe orice câmp arid.

Alegerea de azi e drumul către mâine,
și ce-am ales demult acuma e prezent.
Să fi putut alege doar ce-i bine,
și ce frumos ar fi să fiu mereu atent.

Să știi și să-nțelegi

În niciodată nu e totdeauna
și nicăieri nu e oriunde,
Nu orice stea este ca Luna,
și nu știi mâine ce ascunde.

Într-un nimic să așezi totul
și să-l oferit doar cui merită,
De nu, să îți strângi cortul
zburând către iluzia dorită.

Să fii nepăsător în toate
și totuși să îți pese-ntotdeauna,
Nimic nu ai din toate adunate,
doar adevărul: e mai bun decât minciuna.

Să vezi prin întuneric o lumină,
și să discerni ce-i bun de ce-i trucat,
Să ai cu-adevarat în piept inimă,
și să iubești cu sufletul curat.

Singurătate tristă

Un pom, un simplu pom
crescut la margine de apă
Apreciat câteodată de vreun om
ce oglindirea i-o zărește de departe.

E falnic pomul și semeț
cu rădăcinile-i mereu udate,
Și comparat cu pomii din pădure:
nu vei găsi un altul mai măreț.

Dar vai! Atâta umezeală zace-n `trânsul
atâtea lacrimi în ascuns;
Și deși copacii din pădure îl divinizează
el știe doar atât: că este singur, lângă ape.

Mulți îl invidiază: mai falnic nu există,
și mulți ar vrea să fie ca și el.
Dar el tăcut, încet oftează:
"Ce bine-i Doamne în pădure, cu ai tăi!"

Oricât de bine alții l-ar vedea,
nu e o altă creangă să-l atingă!
Nu sunt alți pomi să rupă vântul,
și singur el își cântă gândul.

Zădarnic pare falnic, de invidiat,
umil își plecă crengile mai dure,
Și-n rugă Domnului de sus îi cere
măcar o zi să fie în Pădure.

Să simtă alt copac în preajma lui,
s-audă foșnetul a mii de frunze,
Și mii de păsărele, și fluturi, și furnici
să-i gâdile crenguțele-i plăpânde.

Măcar o zi să fie sfântă, nu ca alte..
să fie așa cum a visat dintotdeauna,
Că nu e singur și al nimănui,
că în sfârșit, măcar pentru o zi: trăiește.

Apoi.., de trăznet l-ar lovi,
sau oameni răi daca  l-ar ciopârți ață cu ață,
Nu ar fi trist, nici nu s-ar supăra,
căci a trăit o zi mai mult decât întreaga-i viață.

Dar pan' ce ruga i s-ar împlini,
tot singur în bătaia vântului turbat,
Și în zadar apreciat de alții,
Tot trist și singur, el și apa.

Din când în când mai uită visul,
și vede vreun copil ce-i rătăci,
El își ridică și coboară crengile-i frumoase
spre-a veseli copilul trist și necăjit.

Și-un singur zâmbet dacă vede
în ochii sinceri de copil:
Durerea lui cea mare se disipă,
și speră încă la o nouă zi.

Dar vai sunt zile cu ploi multe,
și el e singur lângă ape,
Iar milioanelor de picături de ploaie
el mai adaugă și lacrimile sale.

De-ar ști că niciodat' nu va ajunge
în mirifica pădure mult visată,
Ar prefera ca apele învolburate
să îl inghită dintr-odată.

Cu frunze, crengi și rădăcini,
nimic în locul lui să nu rămână,
Să nu răsară-n locul lui un alt copac,
să nu trăiască chinul lui, lună de lună.

Dar e un biet copac, un pom pe ape,
nu poate nici să plece, nici să moară,
Legat prin rădăcini de mal de ape,
ce își usucă seva zi de zi, și doare.

Și peste ani, mult mai târziu,
când locu-i va fi luat de alt copac,
O liniște și-o pace prea sublimă,
e tot ce va primi, el: un copac.

O picătură de existență

În miezul tumultos al mării
o pace-adâncă se găsește,
Ca într-un labirint plin de corăbii
ce în derivă se trezește.

Un vast imperiu de cuvinte,
o noimă plină, de doi bani,
Și ambalată-n falnice veșminte
rostogolindu-se`n tăcere peste ani.

Doar visul încă mai desparte
tăcerea vieții ireale,
De lumea cea sublimă și aparte
a fanteziei mele ideale.

Mă oglindesc pe luciul mării albastre
precum o stea în miez de noapte,
Și mă gândesc la toate acele astre
și la oceanul care ne desparte.

Și știu că efemer e totul
spre-un infinit și infinit de ani,
Că suntem prinși cu apa și cu focul
sper amuzamentul miilor de fani.