O mașină și-un cățel

O mașină și-un cățel,
De aș avea și un purcel,
Poate și o floare în grădină,
Și aș mai vrea și o găină.

Este oare aceasta oare
O dorință atât de mare?
Oare Moș Crăciun mai știe
Să îmi facă o bucurie?

Căci eu nu-s calic ca alții,
Nu vreau faima, bogății,
Vreau doar Moș Crăciun să vină
La subraț cu o găină.

Una vie jucăușă
Să cânte noaptea la ușă.
Și de poate Moș Crăciun
Să el vină chiar acum.

O piatră grea de dus în spate

Nu poate piatra să vorbească,
Nici spatele cumva să odihnească,
Când ai greșit și ai decis să duci
O piatră grea cât mii de cruci.

De-ar putea mintea să înțeleagă,
Doar adevăruri clare să aleagă,
Căci nu poți face atâtea într-o zi,
Oricât ai încerca, și vrea și strădui.

Cu spatele-nhămat la multe joburi,
Când ochii văd pe alții doar la jocuri,
Întrebător sufletul tău cârtește:
Tu chiar nu vezi că forță nu mai este?

Nașterea Domnului

Pentru o lume mult prea ocupată,
În alergat după plăceri de-o clipă,
Privind de sus, mereu tot arogantă,
De El doar de Crăciun își amintesc în pripă.

Un prunc ce lumii ca jertfă fost-a oferit,
Într-o sărăcăcioasă iesle acu' 2000 de ani,
Dumnezeirea care a trăit și a muri,
În chip de om: un prunc umil printre țărani.

Și avem sărbătoare mare de Crăciun.
Petreceri, vizite și tradiții și mâncare de ajuns,
Avem colindători ce cântă seara in Ajun,
Și un Moș Crăciun in locul pruncului Iisus.

Reguli aiurea

Tâmpite reguli, prea de fier
Ascunse într-un vast mister,
Îngenunchindu-i pas cu pas
Pe toți aflați în vreun impas.

Doar mintea limpede mai poate,
Printre minciuni amestecate,
Să vadă drept fără umbrire,
De mult ascuna ei menire.

Tristețea tomnii

Ce tris e clovnul sub a lui mască!
Și frunzele ce cad părăsind pomii,
Nici caii nu mai vor deloc sa pască,
Șoptind numai tristețea tomnii.

Ca visele ce mor după o vreme
Lăsându-și locul lor la alte vise,
Natura ce suspină și tot geme,
Tristetea tomnii nepătrunse.

Ca sufletul ce plange pe ascuns,
Și își mascheaza plânsetul cu zâmbet,
Omogiul roadele în față ne e pus,
Tristețea tomnii ascunsă e in foșnet.

Și ca o parodie a ironiei vieții
Copacii frunzele incep să le iubească,
Însă e prea târziu să mai ia lecții,
Tristețea tomnii incep acum sa o cunoască.

Totul are sfârșit

Și totul moare, nimic nu ține veșnic.
Nici casele, nici pomii și nici vara.
Și orice-am face rămâne după noi: nimic.
Fiindcă încet, încet, se lasă seara.

Din dimineața noastră maiestoasă,
Cu speranțe, vise, ceva planuri pentru drum,
Ramane doar o amintire luminoasă,
Ce poate somnul să ne-aline, oarecum.

Și ce-am făcut, făcut rămâne,
Să dăm restart nu se mai poate.
Iar într-o zi, cu scârțâit de frâne,
Ne luam la revedere de la toate.

Mă regăsesc iar

Mă regăsesc iar și iar de-atâtea ori:
Oftând și suspinând de-al meu eșec.
Mi-e dor de-aleile 'nbrăcate-n flori,
Și câteodată .... și de un vin sec.

Cu cât iluzia e mai frumoasă,
Cu-atât dezamăgirea e mai mare.
Dar ținând cont că iarna e geroasă:
Nu poate fi mereu ca vara Soare.

Și chiar și-așa, mai sunt și zile
Când bucurii apar in ochii mici,
Și pași merg poate chiar mii de mile,
Dar sufletul va mereu, mereu aici.