Ce tris e clovnul sub a lui mască!
Și frunzele ce cad părăsind pomii,
Nici caii nu mai vor deloc sa pască,
Șoptind numai tristețea tomnii.
Ca visele ce mor după o vreme
Lăsându-și locul lor la alte vise,
Natura ce suspină și tot geme,
Tristetea tomnii nepătrunse.
Ca sufletul ce plange pe ascuns,
Și își mascheaza plânsetul cu zâmbet,
Omogiul roadele în față ne e pus,
Tristețea tomnii ascunsă e in foșnet.
Și ca o parodie a ironiei vieții
Copacii frunzele incep să le iubească,
Însă e prea târziu să mai ia lecții,
Tristețea tomnii incep acum sa o cunoască.
